Pia Alimăneştianu s-a născut la 23 iunie 1872, la Florica, Ştefăneşti, judeţul Argeş și a încetat din viață la 14 octombrie 1962 la Bucureşti. Este o cunoscută prozatoare și fiica lui Ion C. Brătianu, soră cu Ionel I.C. Brătianu. Mezina „marelui partid” de acasă al lui Ion C. Brătianu, Pia Alimăneştianu moşteneşte numele mamei, Pia, de la Caliopia, în acte însă Caterina, născută Pleşoianu. Instrucţia tinde a fi solidă şi completă. Asemenea fraţilor săi mai mari, învaţă în particular, cu dascăli renumiţi din Bucureştii de odinioară, între care Spiru Haret şi Ion Bianu, trecându-şi bacalaureatul, în 1899, la Colegiul „Sfântul Sava”.
Alături de surorile Sabina şi Mariuţa îngrijeşte răniţi la spitalul „din şoseaua Filantropia”
În circumstanţele dramatice ale întâiei conflagraţii mondiale, rămasă lângă mama vârstnică în capitala invadată de inamic, după retragerea armatei şi a guvernului Ion I.C. Brătianu în Moldova, întâmpină evenimentele cu stoicism și alături de surorile Sabina (Cantacuzino) şi Mariuţa (Pillat), îngrijeşte răniţi la spitalul „din şoseaua Filantropia” și susţine alte iniţiative ale Crucii Roşii care vizează asistenţa populaţiei civile. Ca şi Sabina Cantacuzino, îşi face consemnări într-un caiet pe care îl adăposteşte cu prudenţă, de teama „percheziţiilor, rechiziţiilor, inchiziţiilor” de tot felul, încercând a surprinde dinamica, penibilă adesea şi dificil de stăpânit, a stărilor de spirit. Apreciate de istorici, mai târziu, ca un izvor de primă mână relativ la regimul militar de ocupaţie, descoperind secvenţe inedite din „rezistenţa” capitalei, notele situau, nu mai puţin tranşant, oameni şi atitudini progermane, chiar dacă Alimăneştianu tinde să judece cu o anume detaşare: dezavuând „nesăbuinţa” unor „rătăciţi” ori categorisind la rece tipuri de colaboraţionişti. Uneori critica poate fi şi acerbă ca în cazul lui Constantin Stere, căruia sub pseudonime ca „O femeie din popor” şi „Dama voalată” îi reproşase şi în presa vremii „orbirea” şi ambiţiile de „european germanizat” şi compromisul gazetarului de la „Lumina”. Reţine mai ales francheţea acestor mărturii, lăsând să treacă, nu o dată, în prim-plan scene teribile sau exemplare: stareţa de la Pasărea jelind raptul barbar comis de nemţi asupra mănăstirii, într-un aprilie apocaliptic al anului 1917, când se ordonă despuierea vechilor odoare şi doborârea clopotelor de argint, pentru a fi trimise la topit; lecţia din urmă a lui Titu Maiorescu, bătrânul mentor al Junimii, retras din viaţa publică şi părăsit într-o uitare cvasigenerală, dar demn, neconcesiv şi refuzând până la capăt contactele cu ocupanţii.
În anii interbelici continuă a îndruma proiecte culturale, educative și caritabile
Abia la un deceniu după scrierea jurnalului, Alimăneştianu (între timp căsătorită cu Al. Alimăneştianu) edita „Însemnări din timpul ocupaţiei germane” (1916-1918) închinând cartea, în 1929, memoriei lui Ionel I.C. Brătianu, fratele şi ilustrul om politic nu de multă vreme dispărut. În anii interbelici, continuă a îndruma proiecte culturale, educative și caritabile, prezidând, între altele, fondarea unor asociaţii, aşezăminte şcolare sau de binefacere cum ar fi Liga Naţională a Femeilor Române, Universitatea Liberă, Şcoala de educatoare de puericultură din Bucureşti sau Casa Copilului. E tot mai mult şi o prezenţă publicistică, mai tipărind, până în pragul celui de-al doilea război, câteva merituoase scrieri literare.
Prozatoarea
Culegeri ca „Dobrogea” (1936), „Plaiuri olteneşti” (1938), „Prin cetatea lui Bucur” sau „Trecutul viu” (ambele din 1940) adună pagini memorialistice, „file trăite”, evocări, mărturisiri, reînviind portrete şi peisaje, într-un gen de tabletă sau crochiu cu prea puţine variaţiuni de la un text la altul. Detaliul etnografic, mai mult sau mai puţin uitat, cutuma şi reflexul ei social sunt teme de incursiune într-o lume a sfârşitului de veac, cu tipuri hieratice, crepusculare, desprinse dintr-un Bucureşti de stampă: ţigăncile florărese, argintarul de lângă Curtea Veche, flaşnetarul Giuseppe, cântăreaţa Gherghina sau iconarul de la schitul Darvari. Armonizând cu indulgenţă naţiile, perpetuând candide ori surprinzătoare meserii („Rustem Bostangiul”, „Ali din Balcic”), tradiţia istorisirii fabuloase, marcate de tabuuri lângă enigmatice fatalităţi („Hoţi de cai”, „Arămarul din Kustenge”, „Fata hogei”). Dobrogea, în schimb, mai picturală, va inspira, în rama pitorescului decor, ceva mai multă libertate epică. Drumurile pleacă din şi se întorc – aici – la Hasiduluc. Pulsul domestic al culei strămutate, cu dichis, din Oltenia protejează, ca într-un insolit falanster, mâna de colonişti aşezaţi în provincia de la marginea mării, ispitiţi de schimbare, pe când ferma cea mai nouă confruntă Orientul din preajmă cu un model al rigorii. Cărţi de pioasă evocare sunt Plaiuri olteneşti, Trecutul viu, amintind de ţinuturi şi oameni de care ascendenţa şi întâmplările vieţii o leagă pe autoare intim. Prevenitoare, iscodind discret, Alimăneştianu e un interlocutor atent, dispus, apoi, să comenteze de toate: arhitectură, stare socială, gospodărie şi port, snoave sau pilde morale. E, alteori, cronicar de fapte diverse. Nu lipsesc nici portretele de familie, cu un ce didactic, cărturăresc, vag desuet (Maica Maximila – stareţa de la Ostrov, „sora tatii”, Din tinereţea lui Sandu Cintianu etc.). Trecutul viu instituie corespondenţe cu ciclul pillatian, intitulat tot astfel în volumul „Pe Argeş în sus” (1923). Poetului (nepot după soră), Alimăneştianu îi dedică, de altfel, acum, suita unor „Scrisori din Florica”. Via şi Argeşul, „casa din deal” (fostă „lin” pentru struguri), „castanul cel mare”, parcul Goleştilor, ori tocălia, ce bate „în deşert”, rămân şi pentru Alimăneştianu reperele copilăriei. M.I.
0 Comentarii