Octavian Mihail Sachelarie: „Cine are inteligenţa necesară şi investeşte în biblioteci nu va fi dezamăgit”

Lector și mai apoi profesor asociat la Centrul de Formare Continuă Muntenia, Universitatea din Pitești, doctor în sociologie al Academiei Române, autor a nenumărate cărți și lucrări științifice, Octavian Mihail Sachelarie este omul-cheie în evoluția spectaculoasă a Bibliotecii Județene Argeș, pe care a construit-o, transformând-o într-o instituție emblematică a județului. Despre activitatea sa în slujba comunității, viziunea ca sociolog asupra societății de azi, despre tezaurul cultural conservat cu grijă, între coperte de carte, al poporului și cum să ne educăm copiii să citească cu sufletul, într-un interviu pe care Octavian Mihail Sachelarie, directorul Bibliotecii Județene Argeș, ni l-a acordat într-un moment de hotar, împlinirea a 40 de ani de activitate în bibliotecă.
# Pentru început, să lămurim un zvon: după o activitate intensă în domeniu, ieșiți la pensie, domnule director?
– Am ieșit la pensie, dar consider că mai am niște proiecte de dus până la capăt. Am împlinit 40 de ani de activitate anul ăsta. Cunosc destul de bine sistemul de biblioteci publice. Ca să ne referim la județul Argeș, noi avem 102 localități, dintre care 95 de comune. Avem biblioteci publice, cu bibliotecari cu normă întreagă, în fiecare comunitate. Nu multe județe au așa. Ce aș vrea eu să subliniez: bibliotecile din Argeș au un fond foarte important de documente. Și asta înseamnă continuitate. O bibliotecă crește ca o pădure, metaforic vorbind. Pentru că nu pot umple zece saci cu cărți pe care le aduc la bibliotecă și gata. Există o politică de achiziție de documente de bibliotecă, iar asta înseamnă nu numai carte, de la CD-uri, DVD-uri, cărți poștale ilustrate, discuri, reviste și așa mai departe.
# Biblioteca Județeană este una informatizată…
– Într-adevăr, un lucru foarte important pe care noi l-am realizat în ultimii ani a fost introducerea biblionet-ului. Fundația Melinda și Bill Gates au lansat un concurs pentru introducerea biblionetului, asta însemnând donare de echipament de ultimă generație și așa am reușit noi, cu concursul copiilor mei de aici, pentru că eu așa îi consider, să avem 70 de biblioteci care sunt conectate la internet la ora asta. Asta înseamnă pentru fiecare bibliotecă din comunele argeşene patru computere, scannere… Asta a însemnat conectarea unor comunități la internet. Există o imagine falsă asupra comunităților, pentru că se judecă la nivel urban. Am avut surpriza să constat că aveau internet patru familii dintr-o comună. Am asistat la o situaţie absolut emoționantă. Bunicul, săracul, la 80 de ani, intrând și el în legătură cu nepoții care sunt în Italia, în Spania…
# Adică merg la bibliotecă și pot utiliza calculatoarele de acolo și pentru a comunica?
– Mai mult decât atât, avem parteneriate cu APIA, de exemplu. Nu trebuie să mai vină omul de la 80 de kilometri, pentru că bibliotecarii noștri, care sunt instruiți toți la ora asta, sunt foarte buni specialiști în IT, pot facilita chestiunea asta.

„Profesia de bibliotecar nu este recunoscută social la adevărata ei valoare”

# Deci, bibliotecarul ajunge o figură centrală foarte importantă în comunitatea lui. Este prețuit?
– Ai sesizat foarte bine. Eu sunt un pic supărat că profesia de bibliotecar nu este recunoscută social la adevărata ei valoare. Însă spun acum un lucru pe care l-am mai spus și îl voi repeta. Bibliotecile puternice vor fi o mare miză în următorii ani. Pentru că vor fi cele mai puternice centre de informare și de informație strânsă într-un loc. Cine nu va investi în biblioteci… va rămâne în urmă în evoluția societății. Banca de date a google este depozitată acum la Biblioteca Congresului SUA, ca să dau un exemplu. Și atunci, cine are inteligența necesară și investește în biblioteci nu va fi dezamăgit.
# O dilemă modernă: carte tipărită vs carte electronică…
– E o problemă falsă. Până la urmă, nu contează pe ce suport se citește. Sigur că trebuie să îmbinăm cele două sisteme. Nu are rost să creăm situații conflictuale. Și uite că niciun mijloc de comunicare și informare care a apărut nu le-a eliminat pe celelalte. Cinematograful, radioul, televiziunea, facebook-ul, internetul… deci este o coabitare. Ca afacere, pentru că tot americanii au fost primii pe carte electronică, nu a fost o mare afacere. A fost semnificativă pe ceea ce înseamnă lectura obiectivă, pe literatură nu prea a avut succes, pentru că literatura înseamnă tabiet, înseamnă o anumită intimitate, o relație cu cartea, o poți mirosi. Ai tabieturile tale, poți să stai la o cafea, poți să stai la o pipă, fiecare citește într-un fel. Sigur, lumea nu stă pe loc, pentru că există carte electronică în Statele Unite care are acest miros, dar parcă nu este aceeași relație, ecran versus carte pe care o ții în mână și o poți răsfoi. Deci, nu cred că asta este problema, vor coabita bine mersi foarte multă vreme și asta este demonstrat prin faptul că sunt cărți de 500-600 de ani care au rezistat și rezistă în continuare, suportul electronic nu rezistă mai mult de cinci ani, știi și tu ce înseamnă să pierzi informație… Asta ar fi partea negativă.

„Mulți uită faptul că bibliotecile foarte mari din toată lumea asta au și rol patrimonial, de tezaur”

# Scripta manent…
– Dacă o să fiți atenți, toate schimbările și convulsiile sociale, culminând cu revoluțiile, au fost însoțite de arderi de carte, pentru că întotdeauna cartea a simbolizat cunoaștere. Ultimul exemplu pe care îl pot da este Turcia. Toată lumea a ars cărţi, pentru că întotdeauna cartea a fost o chestiune de identitate culturală și națională. Cel mai nenorocit lucru ce i se poate întâmpla unui popor este să își piardă cultura. Și asta se poate face cu bună-știință. Deci, de asta trebuie să fim atenți la ceea ce înseamnă identitate națională, în sens de patrimoniu. Foarte mulți uită faptul că bibliotecile foarte mari din toată lumea asta au și rol patrimonial, de tezaur.
# Ce tezaur avem noi în Biblioteca Județeană?
– Dau un exemplu: colecțiile speciale, asta însemnând carte veche românească, sunt pline de identitate culturală și de areal cultural. Carte veche românească înseamnă carte tipărită până la 1830. Ca să ofer informații foarte bune, biblioteca noastră are carte de patrimoniu care indică o dezvoltare a bibliotecii și un anumit sacrificiu care s-a făcut în timp. Pentru că până în 1989 presupunea un anumit risc. Oamenii nu știu cum s-au făcut lucrurile astea. Cu dragoste foarte multă. Eu am stat pe lângă domnul Silvestru Voinescu, pe care știi că îl respect și îl voi respecta cât voi fi în viața asta. Erau niște anticariate extraordinare în București, pe lângă Hanul lui Manuc, erau niște anticari, am avut șansa să cunosc niște spirite enciclopedice. Așa s-au făcut achizițiile astea, pentru că ăsta este rolul nostru.

„Bibliotecarii se transformă, vrând-nevrând, în operatori şi sunt cei care selectează informaţia validă”

# Vă simt vorbind cu atâta patos despre carte, cu dragoste, m-aș referi acum la generațiile tinere. E o problemă generală, o știu și profesorii: nu mai regăsim acest patos, această dragoste de a citi la generațiile actuale. Ce i-ați sfătui pe părinți?
– Eu aș zice să nu ne speriem de simptomele care sunt, pentru că, dacă aș lua generația mea, tu ești mult mai tânără decât mine, nu exista altceva… Ăsta era drogul nostru, aici puteam evada. Se lua carte pe sub mână, era BPT-ul ăla (Biblioteca Pentru Toți), care a făcut un serviciu enorm. După ‚90 a fost dorința asta de informare, de acces la tehnologie, care continuă. Numai că trebuie să fim foarte atenți. Niciodată tehnologia nu o să aducă şi cunoaștere. Aduce informație. Dar câți dintre noi știu dacă informația este corectă, dacă informația este valoroasă?! Din acest punct de vedere, miza o reprezintă bibliotecile. Pentru că bibliotecarii se transformă, vrând-nevrând, în operatori și sunt cei care selectează informația validă. La cinci-șase ani, copiii sunt ași pe internet. Nu știu ce selectează. Sunt ei siguri că informația este folositoare? Ei nu știu să răspundă. Până la urmă, ca să mă întorc la întrebarea pe care tu ai pus-o, e o problemă de obișnuință, de educație, lucrurile interzise devin tentante. Noi facem următorul lucru aici: le punem și cartea în față și le punem și computerul. Dar trebuie să fim un pic atenți ca ei să nu mai stea 12 ore pe zi într-o realitate care, de multe ori, nu are nicio legătură cu cotidianul și în care comunicarea, de fapt, este ruptă. Trebuie să desfacem dilema asta cu tact și să le dăm posibilitatea copiilor noștri să se dezvolte. Intră mii de copii și părinți în instituție. Eu constat o lipsă de afectivitate care mă înspăimântă. Sunt reci, sunt relații care nu au la bază, în multe cazuri, solidaritate, comportament social, spiritul de comunicare de care tot vorbim. Nu îl văd. De la lucruri mici începe dezvoltarea unui copil. Știi că e vorba: „cum îl crești, așa îl ai!”.