O poveste despre durere şi reuşită / Mama băiatului cu autism care a luat Bacul: „Când am dorit să îl integrez în şcoala de masă m-am izbit de ziduri”

„Sunt autist, am învins, am reușit și am luat bacalaureatul!”. Acestea sunt cuvintele lui Crin Constantin Cosmescu, un tânăr din Curtea de Argeș, diagnosticat cu autism, care a reușit, prin muncă, voință și încrederea celor din jur, să treacă de examenul maturității. Foarte puțini tineri diagnosticați cu autism reușesc această performanță. Crin are 19 ani și este absolvent al Colegiului Tehnologic „Viaceslav Harnaj” București. „Dacă a fost greu? Nu, a fost cumplit de greu! Ceea ce învățam, tot uitam. Ce urma? Dezamăgire, furie, frustrare, deznădejde, dar niciodată renunțare”, mai spune tânărul într-un mesaj înduioșător și motivațional pe Facebook, în care le mulțumește apropiaților pentru încăpățânarea lor de a nu-l lăsa vreodată să renunțe: bunicilor, profesorilor, surorii, tatălui, care, deși nu e biologic, este „tată prin iubire” și, în special, mamei sale pentru sacrificiile făcute. Am vrut și noi să cunoaștem îngerul păzitor al acestui tânăr, așa cum el însuși o numește pe mama sa, Magdalena Fotache. Într-un interviu pentru Jurnalul de Argeș, aceasta povestește despre durere, furie, acceptare, muncă și rezultate, despre marginalizare și cât de pregătit este sistemul educațional pentru copiii cu cerințe speciale, dar și despre roadele terapiei, sprijinul fiicei și ambiția băiatului. Magdalena Fotache este și managerul Asociației „Aripi de Înger”, pe care a înființat-o pentru a ajuta alți copii sau familii care trec printr-un impas.

# Când și cum ați observat primele semne care v-au dat de gândit că fiul dumneavoastră ar putea avea autism?
– Primele semne au apărut pe la vârsta de aproximativ 2 ani! Era absent, agresiv, autoagresiv, frustrat… era în lumea lui. Nu conștientiza nimic! Era plin de vânătăi, doar țipa, se învârtea. Noi nu existam… Din păcate, la început, medicii nu au dorit să vadă că aceste probleme există. Se întâmpla acum 17 ani, nu se știa nimic despre această boală! A fost foarte greu să îi conving că băiatul meu este bolnav… Un an.
# Ce diagnostic ați primit și ce ați făcut după ce ați primit diagnosticul?
– Cu ajutorul nașilor, când Crin avea 1 an și jumătate am ajuns la Spitalul „Grigore Alexandrescu” București, unde, după o serie de analize, inclusiv audiograma (acolo a fost vizibilă boala) am fost trimisă la Spitalul Nr. 9 București. Am avut norocul să fim primiți de renumita prof. dr. Sanda Măgureanu, care, după multe investigații, a pus diagnosticul de autism, retard mintal, tulburări de comportament, hiperkinezie severă. Cum am primit vestea? Simplu! Habar nu aveam ce înseamnă, dar când am aflat… a fost cumplit! Am plâns, am disperat, m-am înfuriat pe toți, chiar și pe Dumnezeu, groaznic!

Citește și Despre voluntariat, pandemie şi „Pistruiatul”, cu Teodora Idoraşi / „Când ne-am întors fizic la şcoală, nu mai ştiam ce să ne spunem”

# Ce a presupus terapia și când ați văzut primele rezultate?
– Tot cu ajutorul nașilor (nu aveam acces la internet, la informații), care au găsit un centru de copii cu autism în Timișoara, am demarat toate procedurile pentru a ajunge la Casa Faenza din Timișoara. Am așteptat 6 luni până ne-a venit rândul. Atunci existau foarte puține centre și terapeuți, de asemenea! Timpul trecea, iar starea lui se agrava! La început am stat o lună, apoi au urmat serii de câte 3 luni. Tot ce a însemnat terapie a durat aproximativ 3 ani! Am participat la ședințele de terapie și am învățat metodele lor, metode pe care le aplicam acasă. A fost foarte greu, deoarece târziu au început să apară schimbări în comportamentul lui. Uneori, după crizele specifice bolii, toată munca noastră se pierdea! Părea că este în zadar! Timpul trecea, el creștea, iar eu aveam impresia că totul este în zadar. Nefiind locuitori ai Timișoarei, mi s-a sugerat să încerc să găsesc un terapeut în județul Argeș. Rezultatele începuseră să apară, eu învățasem foarte multe metode, tehnici și procedee, iar acel loc era așteptat de un alt copil. În Pitești am întâlnit pe dl. psiholog Narcis Sima și pe d-na psiholog Elena Pârvu. Erau singurii terapeuți la acea vreme. Cu ei am continuat și colaborez chiar și acum!

Citește și Copiii cu autism din Argeş trebuie să aibă şanse egale la educaţie!

„Sistemul educațional trebuie îmbunătățit și adaptat pentru copiii cu CES”

# Ce a însemnat pentru băiatul dumneavoastră integrarea într-o clasă?
– Când am dorit să îl integrez în școala de masă m-am izbit de ziduri… Colegi, părinți, cadru didactic! Din exterior era privit ca un nebun! Sistemul nu era pregătit pentru integrarea acestui copil! A fost foarte greu, deoarece a trebuit să îl mut de la școală și din oraș pentru a i se pierde urma și pentru a se da uitării boala lui. L-am mutat la o școală din Pitești, la d-na înv. Manole Georgeta, care nici dânsa nu știa nimic despre această boală, dar a început să studieze și așa a reușit să îl integreze pe Crin în școală, în clasă. Profesorii nu sunt pregătiți de sistemul educațional, nu știu cum să reacționeze la crize, la stereotipii, la frustrare, la violența acestor copii. Să ținem cont că într-o clasă sunt și 30 de copii, iar fiecare copil reprezintă pentru cel diagnosticat motiv de agitație, frustrare, violență sau bucurie, extaz, depinde de starea lui de moment. Sistemul educațional trebuie îmbunătățit și adaptat pentru copiii cu CES (cerințe educaționale speciale, n. red.).
# Ce ar trebui să știe și să facă profesorii, copiii, atunci când intră în contact cu un copil cu autism?
– Cadrele didactice trebuie să cunoască istoricul bolii, să se documenteze, dar tot nu este suficient. Tot sistemul educațional ar trebui să sprijine cadrul didactic, să ofere un terapeut acolo unde este cazul, un psiholog. Problema este că integrarea copiilor cu dizabilități în școli și societate este doar de ordin scriptologic și atât. Terapiile sunt contra cost, iar sumele sunt exagerate. Noi, părinții, ne învârtim în cerc…

Citește și Marșul autismului la Pitești

Citește și Marș pentru conștientizarea autismului la Mioveni

„Cel mai greu pentru un părinte este acceptarea diagnosticului”

# Ce este cel mai greu pentru părintele unui copil cu autism?
– Cel mai greu pentru un părinte este acceptarea diagnosticului! Din păcate, părinții nu vor să accepte, timpul trece, iar când realizează este prea târziu. O altă problemă este răbdarea. Vor minuni în timp scurt… Cel mai periculos este atunci când încep totuși terapia (terapie care ar trebui să fie susținută de logopedie), copilul este binișor și, din dorința de a avea un copil normal, întrerup terapia. În cazul copiilor cu autism, terapia nu se întrerupe. Trebuie să acceptăm că autismul nu se vindecă!

# Ce sacrificii ați fost nevoită să faceți?
– Sacrificii?! Am dat tot ce am avut! Nu am proprietăți, locuiesc în chirie, am avut tot timpul credit bancar, am avut 2-3 servicii. Am muncit de dimineața până noaptea! Am investit în viitorul copiilor mei! Sunt împlinită și nu am nevoie de mai mult. Îmi place puținul pe care îl am!
# Povestiți despre activitatea acestei Asociații „Aripi de Înger” și ce v-a determinat să faceți acest pas.
– Asociația Cultural-Creștină „Aripi de Înger” am înființat-o în anul 2012, deoarece am dus o luptă pentru a obține drepturile copilului meu și pentru că am suferit foarte mult din cauza marginalizării. Multe familii se află în impas, nu cunosc drepturile copilului, nu au niciun sprijin și niciun ajutor. Suferința m-a determinat să înființez această asociație. Copiii nu au nicio vină. Implementez foarte multe proiecte de dezvoltare personală, ateliere de creație, organizez excursii, tabere, promovez copiii și abilitățile lor. Sunt manager de proiect, scriu proiecte și le dezvolt. Am scris un proiect pe fonduri europene, iar în iunie 2020 am semnat contractul de finanțare pentru înființarea unui Centru de Recreere pentru copii preșcolari „Aripi de Înger” în comuna Merișani, manageriez Clubul de recreere „Aripi de Înger” din Curtea de Argeș, înființat de asociație, totul pentru copiii din județul Argeș și nu numai. Renovăm locuințe, distribuim hrană caldă la familiile nevoiașe, îi meditam pe copii, le oferim terapie, consiliere. Activitatea noastră este diversificată și într-o continuă desfășurare.

# Cine l-a ajutat pe Crin să învețe pentru bacalaureat și, în general, la școală?
– Crin a fost ajutat să învețe de dl. prof. George Retevoi la biologie, la matematică de dl. Dan Moraru, la limba română de prof. Tica Florina, consiliat în permanență de psiholog Raluca Tita și, bineînțeles, eu, care am învățat odată cu el. A fost cumplit, pentru că tot ceea ce învăța se ștergea cu buretele, iar următoarea zi nu își mai aducea aminte nimic. Urmau crize, furie și disperare. Crin a fost într-o concurență continuă cu sora lui geamănă, Dalia Elena, care a absolvit Colegiul Național Pedagogic „Carol I” din Câmpulung Muscel, iar în prezent e studentă la Facultatea de Sociologie din București și, totodată, educatoare la Grădinița 268, tot din București. În clasa a X-a, Crin s-a ambiționat să învețe pentru a lua premiu, deoarece sora lui geamănă a luat mențiune. A reușit, a luat mențiune și i-a plăcut gustul victoriei, colegii s-au apropiat de el, au început să se înțeleagă mai bine, a fost apreciat și lăudat de profesori, iar în familie înconjurat de dragoste. A obținut mențiune în fiecare an, iar în clasa a XII-a a obținut și bursă de merit!

Citește și Concert caritabil de Ziua Autismului la Filarmonica Piteşti

Citește și Spectacol pentru copiii cu autism la Câmpulung

„Toţi cei din jurul lui l-au privit şi acceptat altfel în momentul în care a obţinut rezultate bune la şcoală”

# Ce credeți că l-a motivat?
– Au fost mai multe motive, dar cred că cel mai important a fost acceptarea. Toți cei din jurul lui l-au privit și acceptat altfel în momentul în care a obținut rezultate bune la școală. Un alt motiv a fost și faptul că el și-a dat seama că poate mult mai mult, iar sentimentul de încredere a prins rădăcini. Susținerea familiei, și la bine, și la greu, a fost temelia acestei reușite.
# Cum se înțeleg cei doi frați?
– Fiica mea a fost și este stâlpul de susținere, ajutorul nostru de nădejde, omul de încredere. Datorită ei, Crin s-a ambiționat. Ea îmi arăta carnetul de note în prezența lui și totodată îi spunea: „Şi tu poți, dar ești puturos, încearcă și ai să te convingi singur”. Și a încercat! Ei sunt într-o continuă competiție!

# Ce admirați la fiul dumneavoastră?
– La fiul meu admir voinţa. La sesiunea din vară, unde a picat sub linie la toate materiile, l-am rugat să păstreze măcar nota de la matematică, 5.90. Nu a vrut, deoarece a spus că nu aceasta este valoarea lui. Nu l-a putut nimeni determina să renunțe. A susținut examenul de bacalaureat la toate 3 materiile. La matematică, nota lui a fost de 7.10. „Vezi, mami, aceasta este nota mea!”. Admir iubirea, sinceritatea și puritatea lui.
# Ce îi place să facă în timpul liber?
– În timpul liber participă la toate activitățile întreprinse de Asociația Cultural-Creștină „Aripi de Înger”. Îi place să vină în ajutorul celor nevoiași și bolnavi. Îi place informatica și să călătorească.
# Ce își dorește să facă în continuare?
– Ceea ce își dorește cel mai mult este să meargă la facultate într-un oraș mare și frumos. A ales Timișoara. Acolo unde a început lupta, recuperarea lui… Acolo unde a existat un început, coincidență sau nu… Lupta cu această boală ne-a unit și ne-am dat seama că noi trei (mama și cei doi gemeni, nr. red.) suntem puternici. A fost un drum foarte lung și greu, cu necazuri, greutăți, lipsuri, suferință, marginalizare, așa cum spuneam la început, a fost cumplit! Dar, în drumul nostru, am întâlnit și oameni care ne-au marcat existența! Copiii sunt viitorul, iar noi suntem modelatorii!