# Recent, Corina a băgat divorţ de Ionuţ Claudiu Butoi, luând cu ea şi băieţelul în vârstă de 3 ani. Pe 31 august 2008, Ionuţ Claudiu Butoi, soldat la Batalionul 30 Vânători de Munte „Dragoslavele”, a fost rănit grav în teatrul de operaţiuni din Afganistan. Militarul a fost rănit în timpul unei misiuni de patrulare pe Autostrada A1 spre Kabul, la aproximativ 20 de kilometri de localitatea Qalat. Transportorul amfibiu blindat a trecut peste un dispozitiv exploziv, în urma exploziei pierzându-și viața  sergentul major Dragoş Traian Alexandrescu, în vreme ce  Ionuț Claudiu Butoi a fost rănit grav. Militarul muscelean a ajuns acasă aproape „legumă”, într-un scaun cu rotile în care se află şi astăzi. Odată ajuns acasă, militarul a fost privit ca un erou și primit cu onoruri, fiind declarat cetățean de onoare al județului Argeș.  A fost avansat la rangul de sergent major și decorat cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios clasa a II-a, cu însemn de război, iar Primăria Câmpulung i-a dat și un apartament deoarece eroul rănit locuia înghesuit, cu soția și băiețelul, în apartamentul socrilor din cartierul Vișoi. Toate acestea n-au fost însă suficiente pentru ca militarul să-şi păstreze familia intactă. Recent, Corina Butoi nu a mai suportat să stea lângă un bărbat „fără picioare” şi a băgat divorţ, luând cu ea și băieţelul de 3 ani. Numai că divorţul, pronunțat la sfârșitul lunii ianuarie, s-ar putea să o coste pe fosta soţie a eroului şi locul actual de muncă, deoarece unitatea militară a încadrat-o pe Corina, pe post de subofiţer, în ideea de a oferi un sprijin financiar unui militar rănit pe câmpul de luptă. Pe surse, am aflat că unitatea militară intenţionează să facă adresă către MapN pentru a-i cere ministrului Gabriel Oprea să o elibereze din funcţie pe nevasta care, iată, a „dezertat” de lângă soţul ei. Ironia sorții, prin hotărârea de divorț pronunțată de Judecătoria Câmpulung, eroul rănit trebuie să-i plătească fostei soții și o pensie alimentară de 500 lei.

***

Eroul nimănui

Spre comparație și, totodată, aducere aminte, publicăm fragmente dintr-un interviu pe care i l-am luat militarului-erou, la scurt timp după întoarcerea sa din Afganistan. Veți vedea care era starea de spirit a lui Ionuț Claudiu Butoiu în 2009, precum și primele greutăți întâmpinate de acesta când a dat piept cu sistemul birocratic românesc.

”Sunt bani pe care nu-i iei în țară”

# Ce v-a determinat să plecaţi în misiune în Afganistan?
– Primul pas l-am făcut când am ales să lucrez în cadrul Armatei, la 1 octombrie 2003. Sincer, a fost un pas făcut pentru a avea stabilitatea unui loc de muncă şi pentru faptul că şi salariul este mai bun decât în alt sistem. Ca militar, aveam siguranţa zilei de mâine. Nu ştiu dacă o să mă creadă chiar toată lumea, dar nu banii au reprezentat principalul motiv pentru care am plecat pe teatrul de operaţiuni din Afganistan. Principalul motiv a fost curiozitatea. Am nişte prieteni de familie care au fost în misiuni în Irak şi Afganistan şi care mi-au stârnit curiozitatea de a pleca. De abia al doilea motiv au fost banii. Sunt nişte bani pe care nu reuşeşti să-i iei în ţară.
# Aţi fost la un pas de moarte. Îmi cer scuze dacă vă trezesc amintiri neplăcute, dar nu pot să nu vă întreb cum a fost ziua de 31 august 2008?
– Trebuie mai întâi să ştiţi că în Afganistan a fost prima misiune a mea. Când am ajuns acolo, în iulie 2008, am avut ceva emoţii, dar m-am acomodat repede. Am avut ceva probleme cu praful, cu căldura, în rest nimic deosebit. De explozia din 31 august nu-mi amintesc mai nimic. Eram top cover, cum se spune, aveam turelă. Îmi aduc aminte doar că, la un moment dat, m-am văzut jos. Eram aproape înger. M-am văzut pe mine şi i-am văzut şi pe ceilalţi doi colegi, pe Alexandrescu – Dumnezeu să-l ierte! şi pe Matei. M-am trezit după opt zile în Germania, în spitalul american, şi aveam impresia că mi-au fost schimbate labele picioarelor. Aveam nişte feşe din plastic şi am crezut că sunt gambele cusute. De abia atunci mi-am dat seama de ce s-a întâmplat. Coardele vocale erau despărţite de la suflul exploziei şi nici nu prea puteam fi auzit. De la centură în jos eram umflat şi nu simţeam nimic. Am întrebat ce mi s-a întâmplat şi mi s-a spus că am suferit o operaţie la coloană, că  operaţia a reuşit şi că e bine. La revenirea în ţară, cel mai bun neurochirurg al nostru mi-a spus că americanii au făcut minuni. Pe 16 septembrie 2008, armata mi-a adus familia în Germania. Au venit atunci soţia mea, Corina, care era însărcinată, una dintre surori, Geanina, şi tatăl meu. Soţia mi-a rămas alături până m-am întors acasă, chiar dacă îşi plătise bilet de întors în ţară. Pe 4 octombrie, m-am întors. Nu am mai făcut recuperare acolo, fiincă statul român a spus că avem şi în ţară la noi clinici de recuperare. Am făcut fizioterapie în ţară şi s-au văzut câteva schimbări. Iniţial nu puteam să stau în şezut, iar acum pot. Sunt paşi importanţi pentru mine. Doamna profesoară Cristina, de la Spitalul Militar Bucureşti, Secţia de Fizioterapie şi Recuperare, are o mare contribuţie. Ţin să-i mulţumesc foarte mult pentru că şi-a dat silinţa, iar acum pot face unele mişcări. Am şanse de unu la sută să mai pot merge vreodată, dar sper într-o minune.
# Ce sprijin aţi primit din partea Armatei şi ce perspective aveţi, în condiţiile în care, la doar 30 de ani, nu mai aveţi posibilitatea de a vă reîntoarce la muncă?
– Momentan mi-am întrerupt fizioterapia pentru că trebuie să-mi fac dosarele pentru gradul de invaliditate şi handicap. Am aflat însă că, în normele Ministerului Muncii, acest tip de accident nu se încadrează nicăieri. Am înţeles că îmi vor da gradul de invaliditate, dar nu şi pensie pentru că invalizii de război nu se încadrează nicăieri. Voi lua, poate, 300 lei pe lună pentru handicap. Conform Ordonanţei 82, beneficiez de două salarii, două salarii jumătate medii pe economie, în funcţie de gradul de invaliditate, vreo treizeci de milioane, cel mult. Nu se ştie nici când se dau aceste salarii. Mi s-a spus că în viitorul apropiat, pentru că nu există, deocamdată, normele de aplicare. E ceva strigător la cer! Nu-mi vine să cred ce mi se întâmplă! Te duci să-ţi serveşti patria şi, după ce nu mai eşti bun, eşti dat uitării ca o maşină stricată. Mulţi din jurul meu spun că: „Ce, l-am trimis eu acolo? S-a dus pentru bani!”. Nu este deloc aşa. În contractul individual de muncă scrie că trebuie să participi necondiţionat la misiunile în afara ţării, altfel ţi se desface contractul de muncă. Sunt mai bine de şase ani de zile de când militarii români pleacă în misiuni de război sau de menţinere a păcii, şi încă nu avem o lege bine pusă la punct, cu norme de  aplicare în sprijinul celor răniţi în teatrul de luptă. Mi-a plăcut de americani, care, pe unde ne întâlneau, pe noi, românii răniţi, ne mulţumeau pentru ceea ce facem pentru ţara lor, că, până la urmă, pentru ei ne ducem. Au rămas uimiţi însă când au aflat de condiţiile în care plecăm şi că familiile noastre nu beneficiază de mai nimic, în caz că murim sau suntem răniţi.
# Se tot vorbeşte că militarii răniţi în misiuni în afara ţării au avantajul de a primi sume uriaşe ca asigurare. Ce bani aţi primit ca asigurare?
– Este o problemă şi cu asigurările. Pentru gradele I şi II de invaliditate există o asigurare de 60 mii de euro, iar pentru gradul III e de 40 de mii de euro. Până acum nu am primit niciun ban, fiindcă şi decontarea acestor asigurări este una de durată. Trebuie terminate dosarele. Se fac şi anchete, plus că au fost probleme cu aceste asigurări care abia s-au dat, şi au fost date în rate. La noi te omoară formalităţile, care sunt destule, şi trebuie să le faci singur. Pentru mine aleargă mai mult soţia, eu neputând să mă deplasez decât în cărucior. Îi mulţumesc, totuşi, lui Dumnezeu că sunt viu şi alături de familie
Material realizat de Ioana Ştefan