Tocmai scăpasem cu fața curată de acuzația că am invadat Europa cu carne de cal falsificată. Susțineam sus și tare, chiar de la nivel guvernamental, că nu există dovezi în acest sens. Ne-au crezut, nu ne-au crezut, dar deocamdată, ne-au iertat. Însă n-au trecut decât două-trei zile până să se pescuiască în lacul Tarnița – de unde se alimentează cu apă potabilă orașul Cluj – o tonă de carne de felul celei incriminate. Se mai descoperă carne de cal ambalată și etichetată sub numele de carne de vită într-un depozit din interior, ba, se zvonește, că a fost folosită în mai multe restaurante și chiar într-o grădiniță precum și în chifteluțe congelate pentru export, și dezvăluirile continuă.
Cine demonstrează că acest ierbivor copitat, hrănit la iesle cu fân și cu grăunțe din traistă, nu este și el un dobitoc domestic. După câte știu, niciun dicționar nu-l scoate din categoria de vită. Corect ar fi, pentru a nu exista confuzie, să se pună în vânzare carne pe categorii: de vițel, de mânzat, de bou, de vacă, de purcel, de groștei, de scroafă, de vier, de miel, de oaie, de berbec, de batal, de ied, de capră, de țap…
Așa era pe vremuri. Și nu din întâmplare. Calitatea cărnii depinde de specia, de vârsta, de sexul, de hrana și de „ocupația” animalului. Una e carnea de vițel, alta de bou care a tras toată viața la jug. Una de ied, alta de țap în perioada de rut…
Dar iată și un cor de specialiști stârnit tocmai cu ocazia scandalului amintit, unde se cântă pe mai multe voci: că ce superioară este carnea de cal, față de toate celelalte. Mai puțină grăsime, mai puțin colesterol, mai multă glucoză, bogată în aminoacizi și minerale, omega 3, omega 6, mai digerabilă, mai energetică.
S-ar putea chiar așa să fie. Însă asta e valabil pentru tineretul cabalin, nepus la ham sau sub șa. Cum, necum, sursa pentru carnea de cal în România o reprezintă caii reformați, expirați, tarați, epuizați de munci și de bătrânețe; bolanvi, fără șansă de vindecare, gloabe, mârțoage și mortăciuni, cu tuberculoză, cu pecingine, răpciugă, bube, edeme, eczeme, urme de antibiotice. Ar trebui să știm ce ni se oferă. Să fie alegerea noastră. Dacă ar proveni carnea din animale crescute și întreținute pentru consumul alimentar sau nu. La cuțit nu ajung decât caii pe care i-am înfățișat.
Știm ce mâncăm în restaurante, în birturi, în cantine? Poate fi până și carne de câine, că sunt destui și ai nimănui… Se mai vorbea că se întâmpla așa ceva prin cârciumi de mahala în vremea războiului. Dar criza noastră e mai brează?

(Prof. Marin Ioniţă)