Războiul e mult mai aproape decât ne place nouă să credem, gândind că Argeșul e așa departe de iadul din Ucraina. Nu e! Informația e la fel de letală ca rachetele de croazieră care se înfig în blocurile din Kiev sau ca mortierele mercenarilor ceceni tocmiți de Putin să scuipe moarte. Iar imaginile cu valurile de refugiați, mame cu copii de mână și ochi pierduți în deznădejde, ucid la fel de eficient ca armele nucleare. Ucid spiritul înainte de a ucide trupul. Și ne transformă pe toți, chiar dacă acum ne iluzionăm că suntem doar spectatori, în niște umbre mișcătoare pe un uriaș perete al morții. Fiindcă nu ești om dacă, după ce vezi la granițe zecile de mii de refugiați ucraineni fugind din calea războiului, nu paralizezi pentru o secundă și nu te întrebi: ”Și dacă…?”. Da, aceasta e întrebarea: ”Și dacă ni se întâmplă și nouă?”.
În 1918 și în anii patruzeci ai secolului trecut, cele două războaie au devenit rapid mondiale în contextul în care, atenție, comunicarea nu era încă globală, nu era ”real time”, ca în prezent. Și nu existau arme nucleare și nici internet. S-a întâmplat între timp ceea ce prevedea vizionarul filozof canadian Marshall McLuhan în 1967. Anume că viteza și modul în care va ajunge să circule informația vor transforma lumea într-un sat planetar. Iar comunicarea va schimba totul. Atât paradigma progresului, cât și pe cea a războiului. Atât raiul, cât și iadul. Ura e forma violentă a prostiei. Să ne gândim doar la ce vedem că se întâmplă în Ucraina și apoi să medităm puțin la câți proști sunt printre printre noi și ce puține resurse avem pentru a împiedica o baie de sânge. Doamne, ferește!
Citește și În caz de război, câmpulungenii nu au unde se adăposti
Citește și Sondaje de opinie despre războiul din Ucraina – realizate în Statele Unite ale Americii și România
0 Comentarii