Web Analytics

Lecţia de istorie. „Vrem o ţară ca afară”

de | 25.06.2020 13:10 | Opinii

Nu a existat în acești ultimi treizeci de ani un slogan mai lipsit de realism, mai vulgar și mai agresiv decât acest ”Vrem o țară ca afară!”. Milioane de români, așa-ziși ”diasporeni” și nu numai, îl clamează cu obstinență, atrași de mirajul Occidentului, dar incapabili să-l priceapă, să-i sesizeze decadența și să înțeleagă mai mult decât ceea ce oferă supermarket-urile și serviciile superspecializate.
O nouă generație de dezrădăcinați se pliază pe acest slogan, ușor de manipulat tocmai ]n lipsa unei viziuni clare asupra vieții, prizonieri ai noilor teorii așa-zis progresiste, din ce în ce mai îngrijorătoare vizavi de evenimentele majore care au loc în America. Emoția așteptării că vor sosi în curând și la noi e din ce în ce mai mare. Chiar o să ajungem și la noi să se dărâme statuia lui Mihai Viteazul pentru că a folosit robi țigani? Au apărut unele voci, e adevărat timide.
Tendința imitației unor modele străine nu este nouă în istoria noastră. Apetenţa românilor pentru iniţierea fără discernământ a modelelor occidentale nu este nouă. Ideea se regăseşte pentru prima dată în programele Revoluţiei paşoptiste române, ca, după mai bine de zece ani, să fie pusă în practică.
După lovitura de stat de la 2 mai 1864, printre primele reforme aplicate de Cuza a fost cea administrativă. Legislaţia administrativă franceză a fost aplicată întocmai, cu multă conştiinciozitate. Între altele, registrele de stare civilă, care erau ţinute de preot, singurul ştiutor de carte din sat, au fost date primarului, nemaifiind completate câțiva ani buni. Rezultatul: ţăranii nu s-au mai căsătorit legal şi populaţia rurală a ţării a trăit în stare de concubinaj. Același lucru s-a întâmplat și în cazul nou-născuților și al celor decedați. De atunci onomastica românească s-a umplut de Popeşti, Ioneşti, Vasileşti, Dumitreşti etc., derivaţi direct şi artificial din prenumele taților, după formula: Ion al lui Dumitru = Ion Dumitrescu.
Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea au prilejuit o aprigă confruntare între liberalii susţinători necondiţionaţi ai aplicării cât mai rapide a modelelor politice şi economice occidentale, din dorinţa nedisimulată şi corectă în viziunea lor de a grăbi modernizarea ţării, şi conservatorii care atrăgeau atenţia asupra prăpastiei care se deschidea între forme şi fond. Semnalul de alarmă tras de aceştia nu viza atât eşecul experimentului, cât consecinţele grave pe care le-ar fi avut asupra naţiunii însăşi aplicarea unor tipare străine, care nu aveau nimic de a face cu situația reală a țării.
Lupta dintre cele două tabere a căpătat uneori și forme violente, culminând cu asasinarea prim-ministrului conservator Barbu Catargiu în vara anului 1862. Faptul că nici până astăzi nu s-a descoperit asasinul dovedește clar că au fost motivații politice, de care se pare că nici Cuza nu a fost străin.
După Primul Război Mondial această confruntare de idei s-a cristalizat în cele două doctrine politice: „prin noi înşine” – de sorginte liberală şi cea a „porţilor deschise” a Partidului Naţional Ţărănesc, polemica mutându-se de această dată în special în plan economic. Luate fiecare în parte, niciuna nu oferea soluţiile ideale pentru modernizarea societăţii româneşti, însă, adaptate specificului naţional şi transpuse în practică de guvernele liberale şi ţărăniste, au făcut ca România să recupereze în mare parte decalajul faţă de statele industrializate din Occident. Aceasta s-a datorat şi faptului că fie nevoia, fie experienţa i-au determinat pe oamenii politici de atunci să nu copieze fără discernământ modele considerate infailibile, ci să gestioneze un amplu program naţional determinat de realităţile şi interesele lumii româneşti din perioada interbelică.
Din nefericire, tot ce s-a realizat cu atâta migală în cea mai fastă perioadă a istoriei naționale a fost distrus de comuniști în câțiva ani, aruncându-ne într-o prăpastie în care nu încetăm să ne afundăm. Stau și mă întreb dacă măcar nepoții noștri vor fi martorii primelor raze ale unui răsărit de soare și pe ulița noastră.
Prof. dr. Cornel Carp

Articol scris de Jurnalul de Arges

Distribuie!

0 Comentarii