”V-am făgăduit din prima zi a noii Domnii să vă aduc biruință;
Să șterg pata de dezonoare din cartea Neamului și umbra de umilire de pe fruntea și epoleții voștri. Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta pentru drepturile stămoșești și ale bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele românești de totdeauna…
Veți lupta cot la cot, suflet de suflet, lângă cea mai puternică și glorioasă armată a lumii. Îndrăzniți să vă măsurați vitejia și să vă dovediți mândria camarazilor noştri. Ei luptă pe pământul moldovean pentru granițele noastre și pentru dreptatea lumii. Fiți vrednici de cinstea pe care v-a făcut-o istoria, Armata Marelui Reich și neîntrecutul ei comandant, Adolf Hitler. Semnează Comandant de Căpetenie al Armatei, general Ion Antonescu.”
Citind aceste rânduri, vă spun sincer că mă trec fiori reci la gândul că istoria se repetă. De altfel, acest celebru ordin care și astăzi ține multe creiere înfierbântate a fost într-o mare măsură o acțiune de imagine, pentru că ultimul ordin transmis de Antonescu în calitate de comandant al trupelor românești care se pregăteau să treacă Prutul a fost dat la data de 15 iunie 1941, de la această dată ele intrând sub comandă germană. Este vorba, firește, de Armatele 3 și 4, care, împreună cu Armata 11 germană, formau Grupul General Antonescu, numit așa doar formal. Era un fel de bonus oferit de Hitler, ca și Mercedes-ul primit cadou înainte de Stalingrad…
În consecință, ordinul de atac din 22 iunie 1941 a fost dat de comandamentul militar german, respectiv de generalul colonel Eugen Ritter von Schobert, comandantul acestui grup de armate.
Hitler nu punea mare preț pe capacitatea de luptă a armatei române și se baza pe rapoartele primite din România trimise de Misiunea militară germană. Atât dotarea, cât și nivelul de instruire erau mult sub nivelul armatei germane, ceea ce putea crea dificultăți majore în relațiile de comandament, aspect care s-a confirmat pe deplin ulterior. Carențele evidente privind dotarea armatei române l-au îndreptățit pe reputatul istoric militar Petre Otu să afirme că ”ceea ce armata română nu a putut achiziționa pe timp de pace a plătit mai târziu cu sânge”.
Era însă un motiv mult mai important pentru care Germania era interesată la cel mai înalt nivel de România: petrolul. În perioada interbelică, România era prima țară din Europa producătoare de petrol și a șasea din lume. În condițiile în care mașina de război germană depindea vital de petrolul românesc, acest atu foarte important nu a fost folosit deloc în favoarea noastră nici de factorul politic, nici de cel militar.
De exemplu, la 23 martie 1939 se semna ”Tratatul economic româno-german”, prin care România se obliga să exporte prioritar în Germania petrol şi cereale. Germanii erau atât de interesați, încât au acceptat un preț dublu la barilul de petrol în comparație cu cel practicat față de aliații noștri ”tradiționali” de până atunci, Franța și Anglia. Ba mai mult, evenimentele s-au derulat în favoarea noastră, încât o bună perioadă de timp petrolul nostru a fost plătit în aur. Aceasta a făcut ca în anii ‘90 una dintre Țările de Jos să ne ceară aurul înapoi, considerând că este vorba de cel jefuit de nemți în timpul ocupației…
Din nefericire, această oportunitate excepțională nu a fost transformată într-un avantaj prioritar nici de Carol al II-lea și nici de Antonescu, permițându-i lui Hitler să-i trateze ca pe niște marionete. Faptul că nu am răspuns militar la raptul sovietic din 1940 reprezintă o lașitate pe care nu o putem șterge din istorie. Este de la sine înțeles că Hitler nu ar fi acceptat sub nicio formă ocuparea României de către U.R.S.S. și nici să o împartă cu rușii, ținând cont că la acea dată relațiile cu aceștia erau din ce în ce mai tensionate. La fel s-a întâmplat și cu Antonescu; petrolul românesc ar fi putut fi asul din mânecă, as care i-ar fi permis să abordeze într-o altă manieră relațiile cu Hitler, mergând până la demisia de onoare, cu toate consecințele ei, dar ieșind pe ușa din față a istoriei.
S-au împlinit zilele trecute 80 de ani de la declanșarea operațiilor de către cele două armate române în cooperare cu Armata 11 germană desfășurate pentru eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei. După cum știm, misiunea a fost îndeplinită cu succes, deși rezistența sovietică a fost destul de puternică. Palidele ecouri pe care le-a avut acest eveniment mă fac să cred că ne-am pierdut și ultimele rămășițe ale genei noastre războinice, au rămas doar patrioții de serviciu, cei care nu pot dormi de grija țării.
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Catastrofa de la Stalingrad
Citește și Lecţia de istorie. Mareşalul Antonescu. O întâmplare ce îi va marca restul vieţii (IV)
0 Comentarii