Imediat după actul de la 23 august 1944, a plecat la Moscova o delegație pentru semnarea armistițiului cu Puterile Aliate, care erau reprezentate de fapt de U.R.S.S. Fapt ce demonstrează că rușii au făcut ce au vrut ei. Aceasta explică de ce armistițiul a fost semnat la 13 septembrie, timp în care, deși ieșită oficial din războiul împotiva U.R.S.S., România a fost tratată ca stat inamic, peste 110.000 de militari români fiind luați prizonieri și trimiși în Siberia. Nici un sfert dintre ei nu s-au mai întors acasă.Șefu

l delegației care a plecat la Moscova a fost numit Lucrețiu Pătrășcanu, singurul comunist din guvernul instalat la 23 august, condus de generalul Constantin Sănătescu. Lucrețiu Pătrășcanu nu era un oarecare: licențiat în drept şi doctor în științe economice al Universității din Leipzig, era ca măgarul între oi între comuniștii români, majoritatea cu 3 clase mai mult decât trenul. De fapt, de aici i s-a tras și condamnarea la moarte și executarea în 1954.
Pătrășcanu a primit misiunea să salveze ce se mai putea salva în condițiile catastrofale în care se găsea România și a făcut tot posibilul în acest scop, dar, atunci când s-a plâns de condițiile grele pe care le impuneau rușii, Veaceslav Molotov, ministru de Externe rus, l-a întrebat: „Ce-ați căutat la Stalingrad?”.

Înfrângerea de la Stalingrad este cea mai gravă suferită de armata română din toate timpurile. Aceasta pentru situația în care v-ar întreba cineva care a fost cea mai mare înfrângere suferită vreodată de armata română. Dintre cei peste 250.000 de militari români grupați în cele două armate, 3 și 4, comandate de generalii Petre Dumitrescu și Constantin Constantinescu-Klaps, au căzut pe câmpul de luptă 158.854. După cum vedeți, armata avea pe atunci evidențe stricte, nu ca acum, când monitorizează Covid-ul.
Hotărârea mareșalului Antonescu de a da curs solicitărilor lui Hitler să continue războiul și în anul următor, 1942, a trezit puternice reacții negative din partea capilor armatei române. În fruntea lor s-a situat însuși șeful Marelui Stat Major, generalul Iosif Iacobici, fapt ce a dus la demiterea acestuia și înlocuirea cu generalul Ilie Șteflea. Au protestat și liderii politici P.N.Ț. și P.N.L., Iuliu Maniu și Constantin I.C. Brătianu. Fără folos! Orbit de influența diabolică a lui Hitler, Antonescu hotărăște trimiterea pe front, la mama naibii, a peste 27 de divizii, respectiv 250.000 de ostași, dintre care 2 din 3 nu s-au mai întors acasă.

Mai mult decât atât, armata română a fost folosită de către comandanții germani drept „carne de tun”. Legile războiului prevăd că orice ostaș trebuie să aibă o șansă de supraviețuire. La Stalingrad, românii nu au avut-o. Deși cele două armate au fost așezate strategic pe direcția loviturii principale a rușilor, în pofida oricărei logici militare, acolo unde rușii atacau cu mii de tancuri şi avioane, le lipsea aproape în totalitate armamentul antitanc și cel antiaerian. Spre exemplu, la Armata 3 existau 48 de tunuri antitanc de 75 mm, ceea ce însemna o piesă la 3-4 km de front, în timp ce rușii au atacat cu 12 tancuri pe km de front. La Armata 4 situația era și mai gravă: aveau 24 de piese de 75 mm la un front de 250 km, ceea ce însemna un tun la 10 km de front.

Situația disperată i-a determinat pe ostașii români să inventeze cele mai atipice metode de luptă, care presupuneau să lase tancurile să se apropie la câțiva metri de tranșee, aruncându-se apoi pachete de grenade sub șenile sau, mai temerar, să se urce pe tanc și să acopere vizorul acestuia cu o foaie de cort. Dar pentru aceste metode era nevoie de un curaj nebun, pe care numai disperarea în fața morții îl putea da.
Deși românii au luptat pe viață și pe moarte ca niște bravi eroi, armata română a fost acuzată de comandanții germani de lașitate, noncombat și proastă pregătire a comandanților.
Prof. dr. Cornel Carp

Citește și Lecţia de istorie. Mareşalul Antonescu. O întâmplare ce îi va marca restul vieţii (IV)