Bătălia de la Oarba de Mureș s-a purtat în intervalul 22-25 septembrie 1944. Zilele trecute s-au împlinit 76 de ani de la tragicul eveniment fără să atragă atenția, în special datorită impactului pe care l-a avut știrea despre bătaia luată de antrenorul de fotbal Laurențiu Reghecampf de la fosta sa soție, Ana Maria Prodan, impresar de fotbaliști. Spun aceasta pentru că dacă polonezii au făcut din Katyn una din cele mai grave acuzații la adresa rușilor pentru acea perioadă, noi, cel puțin de treizeci de ani încoace, mergem pe tradiționalul „ciocul mic și joc de glezne”. „C-așa-i în tenis…”, vorba nemuritorului Toma Caragiu.
În acea bătălie au murit circa 11.000 de ostași români, masacrați pe o linie de front de numai 400 de metri. Localnicii povestesc că apele Mureșului au curs roșii mai bine de o săptămână. Măcelul, asasinatul, sau cum vreți să-i spuneți s-a produs în contextul geo-strategic al ieșirii României din război ca aliat al Germaniei și trecerii de partea Națiunilor Unite, dar și al răzbunării sovieticilor pentru cei trei ani de război purtați de România împotriva lor. Soarta României, deși contribuția sa la înfrângerea Germaniei a fost copleșitoare (a patra țară, după U.R.S.S., S.U.A. și Marea Britanie), fusese pecetluită și, indiferent de ceea ce se întâmpla, România nu trebuia să primească statutul de țară cobeligerantă, ceea ce ar fi însemnată să primească despăgubiri de război și să nu piardă teritorii. Pentru aceasta trebuia să se demonstreze că armata română nu era capabilă să desfășoare acțiuni de luptă la nivel operativ, adică de mari unități.
Citește și Lecţia de istorie. Cei trei crai de la Răsărit (XIII)
Ordinul de atac a fost dat de generalul Serghei Trofimenko, care avea și autoritatea de comandant al Armatei a 4-a română. Dealul Sângeorgiu era apărat de Divizia 8 germană de cavalerie S.S. Diferența dintre cei ce se apărau și cei care atacau era copleșitoare. Germanii erau superiori din toate punctele de vedere, în special al tunurilor și armamentului automat. De exemplu, tunurile folosite de români erau model 1897 și luptaseră în Primul Război Mondial. În afară de faptul că apele Mureșului erau adânci și repezi, diferența de nivel între malul de unde atacau românii și malul nemțesc era de circa zece metri. Dar cel mai grav lucru era frontul neverosimil de îngust, 400 de metri, pe când în mod normal trebuia să fie de cel puțin zece ori mai mare la nivelul unei mari unități.
Colonelul în retragere Ion Dumitru din Pitești, pe care am avut onoarea să-l cunosc personal, a luptat la Oarba de Mureș. Abia împlinise douăzeci de ani și lupta ca voluntar. A avut șansa să supraviețuiască pentru că era încadrat la o baterie de tunuri antiaeriene. Îmi povestea că soldații români înainte de a pleca la atac își făceau cruce pentru că, văzând grozăvia dinaintea ochilor, erau conștienți că peste câteva zeci de minute vor muri.
După ani și ani, pe plaja de la Eforie s-a întâlnit cu un neamț din fosta Germanie democrată și a intrat în vorbă cu el, pentru că rupea bine germana învățată cât fusese pe frontul de răsărit. A avut astfel marea surpriză să afle că luptaseră amândoi la Oarba de Mureș ca inamici. Acesta spunea că nu le venea să creadă ce se întâmplă și că aveau un mare disconfort psihic să participe la acel măcel.
Citește și Lecţia de istorie. Cei trei crai de la Răsărit (XIV)
Generalul Serghei Trofimenko, măcelarul de la Oarba de Mureș, a fost decorat ulterior cu Ordinul Lenin și Steaua de Aur, fiind declarat de Stalin erou al Uniunii Sovietice.
Generalii români, comandanți ai celor două divizii, Ion Dumitru și Edgar Rădulescu, precum și comandantul Armatei a 4-a română, din care făceau parte cele două mari unități, au protestat cu vehemență față de aberațiile la care erau supuși ostașii români. Primii doi au murit în temnițele comuniste, în timp ce comandantul Armatei a 4-a, generalul de armată Gheorghe Avramescu, a fost asasinat mișelește de ruși câteva luni mai târziu.
Prof. dr. Cornel Carp
0 Comentarii