Deși s-a încercat din răsputeri mușamalizarea deja celebrelor sale ”fapte de arme” din timpul războiului, după cum era de așteptat, nu s-a reușit mare lucru. Călătoria în jurul lumii, finalizată prin căsătoria cu prințesa Elena, deși părea să fie o acțiune inspirată, nu a rezolvat mare lucru. Frustrările au devenit din ce în ce mai mari și s-au canalizat în special împotriva mamei sale, regina Maria.
Sfârșitul războiului nu a adus nimic bun României. Nu au însemnat mare lucru pentru cei care împărțeau cașcavalul la Paris nici cei peste o jumătate de milion de ostași căzuți pe câmpurile de luptă, nici cei o jumătate de milion de civili răpuși de boli. Nu au însemnat mare lucru nici marile victorii de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara anului 1917 prin care s-a evitat o catastrofă pentru Antanta. Conta mai mult acum, bineînțeles ca pretext, acel nenorocit tratat de pace încheiat la București cu Germania și Austro-Ungaria din primăvara anului 1918, când Antanta ne uitase complet în timp ce aliatul nostru principal, Rusia, ieșise din război de o jumătate de an. Brătianu trimitea de la Paris semnale disperate că lucrurile nu stăteau deloc bine pentru România. În aceste condiții a plecat la Paris regina Maria. Tratată la început ca o curiozitate, fermecătoarea noastră regină s-a dovedit aceeași luptătoare neînfricată din timpul războiului, reușind ceea ce la început părea imposibil: să-i atragă de partea sa pe cei trei mari: Georges Clemenceau, Lloyd George și, cel mai important, pe președintele Americii, Wodrow Wilson. Și să nu fie cu supărare, dar puteau să se adune la Alba Iulia nu o sută de mii de ardeleni, ci de zece ori pe atât și, dacă nu era regina Maria, ar fi fost degeaba.
Ei bine, cine credeți că a fost cel mai vehement în a critica demersul său? Carol al II-lea, bineînțeles! Frustrările sale veneau însă și din altă parte: mama sa fusese, de departe, cel mai vehement critic al derapajelor sale și aceasta în mod public. Însă, după cum se va vedea, nenorocirile nu s-au oprit aici pentru această femeie atât de greu încercată.
Prințul Carol a revăzut-o pe Elena Lupescu în 1925 la o recepție și parcă a fost electrocutat. Desigur că feromonii Elenei au fost de vină, însă proba de foc a urmat, cum era de așteptat, la pat, acolo unde roșcata s-a întrecut pe sine. Cei de la Siguranța Statului i-au dat numele de cod ”Roaiba”, desigur făcând aluzie la părul său roșu, dar nu numai.
Nimeni, nici măcar adversarii săi nu au privit cu ochi buni noua sa cucerire. Regina Maria o numește în memoriile sale ”chipul păcatului încornorat cu șuvițe roșii” și nu greșește. Moldoveanca i-a sucit mințile complet. Experiența căpătată cu ofițerii din garnizoana Iași, din timpul războiului, dar și calitățile sale native s-au dovedit a fi decisive.
Pamfil Șeicaru, celebrul ziarist din perioada interbelică, este extrem de exact: ”Aducea o vastă experiență în legăturile cu bărbații, de pe urma cărora ar fi căpătat o mare tehnică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleșugurile în alcov, știind să împrospăteze până la epuizare dorința partenerului, știind să-și domine oboseala și, în loc de un leșinat sentimentalism, să-i servească o pitorească trivialitate”. Calități valabile și astăzi, nu? Dar la fel de rare…
Prof. dr. Cornel Carp