Dintre toate marile puteri, Franța a fost cel mai important aliat al românilor. Aceasta, cel puțin pentru perioada modernă și contemporană.
Originile relațiilor dintre România și Franța se leagă de primele tentative ale elitelor românești din principatele dunărene de a se emancipa de sub suzeranitatea otomană. Eliminarea monopolului otoman asupra comerțului extern al acestora prin Tratatul de la Adrianopol (1829) a dat un avânt fără precedent economiei acestora prin posibilitatea exportului de grâne și animale spre statele central-europene. În acest context, veniturile boierimii au crescut substanțial, permițându-le, printre altele, să-și trimită odraslele la studii în străinătate.

Cel mai puternic argument, cel al latinității, nu ne-a îndreptat, cum era de așteptat, spre Italia, ci spre Franța, la fel de generoasă cu ofertele în plan cultural, dar mai puternică din punct de vedere politic și, de ce nu, mai puțin interesată a-i converti pe români la catolicism.
Tinerii școliți la Paris au format cea mai strălucită generație de oameni politici din istoria națională. Ei sunt cunoscuți sub denumirea de „pașoptiști”, pentru că la 1848 au pornit de la Paris și au făcut revoluție în cele două Principate.
Chiar dacă revoluțiile din Principate nu au avut amploarea pe care aceștia și-o doreau, ele au reprezentat pentru ei ”botezul focului”.

Citește și Lecţia de istorie. Bătaia cu flori de la şosea

De aici încolo, cele mai importante momente ale istoriei naționale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, și mă refer la Unirea de la 1859, obținerea Independenței la 1877-1878, aducerea pe tronul României a prințului Carol de Hohenzollern și proclamarea României ca Regat în anul 1881, sunt opera acestei generații de excepție și realizate, trebuie să recunoaștem, cu sprijinul nemijlocit al Franței.

Sfârșitul secolului al XIX-lea marchează însă o răcire a relațiilor dintre cele două state, Franța, pe măsura ascensiunii Germaniei și Austro-Ungariei, pierzându-și considerabil poziția de mare putere. Poate și originea germană a regelui Carol, dar și oportunitățile economice oferite de Germania și Austro-Ungaria au făcut interesul românilor să se orienteze către acestea. Așa se explică și semnarea în 1883 a Tratatului de alianță cu Puterile Centrale, abandonând complet Franța, aflată în cealaltă tabără, Antanta.

Declanșarea războiului în 1914 a schimbat însă datele problemei, România orientându-se spre Antanta, care făcea o ofertă irezistibilă: realizarea României Mari. România a intrat în război, după cum se știe, în anul 1916. Primul an de război a fost cumplit, numai prin voia lui Dumnezeu România supraviețuind ca stat. În anul următor, ajutorul Franței a fost decisiv. Livrările de armament, dar și ”Misiunea Militară Franceză” au fost minuni, făcând ca armata română să fie capabilă a opune o rezistență deosebită ofensivei germane și austro-ungare care cu un an în urmă părea de neoprit.
Perioada interbelică a marcat o nouă apropiere a României de Franța, dar, pe măsura decăderii ei ca mare putere, relațiile s-au răcit treptat, ele dispărând pur și simplu în 1940, când Franța a fost ocupată de Germania.

După război, relațiile României cu Franța au evoluat direct proporțional, adică pe măsura detașării României de ruși ele s-au îmbunătățit, culminând odată cu vizita în România, între 14 și 18 mai 1968, a președintelui Franței, Charles de Gaulle. Deocamdată nu știm care au fost discuțiile secrete între cei doi, dar bănuim. Situația era foarte delicată. Ceaușescu aflase prin intermediul unui înalt oficial al Tratatului de la Varșovia, de origine poloneză, care încerca astfel să răsplătească pe români pentru ajutorul acordat statului polonez în timpul invaziei ruso-germane din 1939, despre intenția Rusiei Sovietice de a invada România odată cu Cehoslovacia în vara acelui an. După cum se știe, peste câteva luni Ceaușescu era hotărât să răspundă la agresiunea Rusiei, care nu a mai avut loc.
Acum câteva zile, președintele Franței, Emmanuel Macron, a vizitat România. Mai precis a mers la baza militară de la Mihail Kogălniceanu.
Prof. dr. Cornel Carp

Citește și Lecţia de istorie. Voievodul pescar