”Astăzi am adunat vreo 15 morți, pe care i-am dus cu căruța pe câmpul de la Dudești, dar nu am ajuns decât cu 14, fiindcă unul a rupt-o la fugă.”
Raportul unui cioclu din timpul ”Ciumei lui Caragea”.
Denumirea de ”Ciuma lui Caragea” se pare că nu este departe de adevăr, dacă ținem cont de faptul că a doua zi după instalarea lui Ioan Gheorghe Caradja (Caragea) pe tronul Țării Românești, un membru al suitei sale cu care venise de la Istanbul ar fi murit de ciumă. Dar trebuie să ținem cont și de faptul că și-a început domnia în septembrie 1812, iar ciuma a izbucnit anul următor. De altfel, un alt semn nefast al începutului domniei sale a fost arderea din temelii a Curții Domnești din Dealul Spirii, chiar în prima noapte a instalării sale la București. Imaginea sa a avut de suferit în mare parte pe nedrept, pentru că în cei șase ani de domnie (1812-1818) Vodă Caragea s-a dovedit un domnitor înțelept și curajos, care nu s-a pierdut cu firea la grozăviile ciumei care a devastat capitala între anii 1813-1814, încercând să-i diminueze efectele cât s-a putut de mult. De asemenea, tot de domnia sa este legat și primul cod de legi din Țara Românească (Legiuirea Caragea). Dacă mai adăugăm faptul că a cumpărat tronul cu 8000 de pungi cu galbeni și după șase ani a plecat cu de trei ori mai mulți, întregim și mai bine portretul său.
Aproximativ 90.000 de oameni au murit într-un interval de un an de zile, din care aproape jumătate au fost bucureșteni. Primul caz de ciumă bubonică a apărut în București pe 11 iunie 1813. Caragea a luat imediat măsuri: intrările în București au fost închise, la fel și școlile și piețele, iar banii erau puși în oțet pentru a fi dezinfectați. Au fost construite două spitale de carantină (printre care Filantropia), care până la urmă s-au dovedit a fi o frecție la un picior de lemn. S-a retras apoi la Mănăstirea Cotroceni, situată atunci în afara orașului. Marii boieri și-au luat și ei tălpășița care încotro.
Violența ciumei era atât de mare, încât orice bolnav era un om mort, orice familie infectată era sortită pierzaniei. În București mureau în medie câte 300 de oameni pe zi. Preoții și oamenii stăpânirii mergeau din casă în casă pentru a controla cât de cât situația.
Grozăvia anulase orice urmă de moralitate: crimele, violurile și furturile erau la ordinea zilei. În special cei ciumați se grupau în găști care mergeau din casă în casă, semănând groază. Dacă în familie apărea un infectat, era abandonat imediat, chiar dacă era copil, tânăr sau adult, fiu, fiică, mamă, tată, bunici. Întrucât nu exista un tratament, cei infectați erau ținuți în carantină și lăsați în voia sorții până mureau. Au apărut bineînțeles și cei care propuneau soluții pentru combaterea bolii: de la consumul de alcool până la a ține o broască țestoasă în mâini.
Cei mai periculoși erau cioclii, cei care aveau ca misiune să strângă morții și să-i îngroape în gropile comune de la marginea Bucureștiului. Breasla lor luase ființă încă din secolul al XVII-lea, atunci când mai fuseseră și alte epidemii. Aveau ca semn distinctiv o cârpă roșie legată la gât și proveneau din rândul celor vindecați de ciumă, pe considerentul că erau imuni. Obligați să se confrunte direct cu acele grozăvii, își pierduseră orice urmă de umanitate: intrau peste oameni în case, chiar dacă erau sănătoși, jefuiau, violau sub amenințarea infestării cu haine provenind de la cei morți. Mai mult, hoții își puneau și ei cârpe roșii la gât și comiteau aceleași nelegiuiri. Aceasta în ciuda faptului că era instituită pedeapsa cu moartea și cei prinși asupra faptului erau executați pe loc.
Cioclii nu mai făceau față și colectau atât pe cei morți, cât și pe cei vii, răsturnându-i de-a valma în gropile comune sau, în cel mai bun caz, îi omorau cu bâtele. Glasurile lor de deznădejde răsunau până în mahalalele învecinate. Uneori muribunzii se împotriveau și chiar reușeau să-i omoare pe ciocli. Pe câmpurile din Dudești, unde se aflau gropile comune, are loc o întâmplare care ar face invidios chiar și pe cel mai tare producător de filme horror: în căruța unui cioclu se aflau și doi tineri muribunzi, soț și soție. Cioclul o violează pe tânără, urmând apoi a-i sparge capul cu bâta. Soțul disperat sare la el și îl omoară mușcându-l de carotidă. Tinerii fug apoi îngroziți în pădurile din apropiere.
În decembrie ciuma a dat semne de încetare. În februarie mulți bucureșteni au început să se întoarcă la casele lor. Încet, încet, cu mare greutate, viața a intrat în cursul ei firesc. Unii au văzut chiar și părți bune ale ciumei: era mai mult loc pentru cei rămași.
Prof. dr. Cornel Carp