Dacă n-aţi mai intrat demult într-un cimitir, n-ar strica să o faceţi. O să vă facă bine. Mai ales de când cu covidul, frica de moarte a căpătat proporții pandemice. Pentru că, în primul rând, plimbatul prin cimitir e un bun prilej de meditaţie. Cu această ocazie, vrem-nu vrem, ne mai dăm seama cât de efemeră este viaţa. Şi plină de deşertăciune. Şi că, oricâte bogăţii am strânge pe lumea asta, nu putem lua nimic dincolo. Şi că ar fi bine să nu mai fim atât de încrâncenaţi pe lumea asta, puţină relaxare nu strică, iar în loc de alergatul acesta nebunesc după averi ar fi mai bine să ne ocupăm un pic şi de sufletul nostru, singurul cu care mergem pe lumea cealaltă. Nu trebuie să vă pierdeţi prin labirintul aleilor înguste ale cimitirului ca să descoperiţi cu uimire că, încet, încet, viloaiele din oraş încep să aibă reprezentări, la scară mai redusă, desigur, prin cavouri care de care mai costisitoare. Cavouri din marmură neagră, albă sau rozalie, cu băncuţe în faţă, cu lumină electrică şi apă la chiuvetă, cu măsuţă şi scaune în interior. Ce mai, încet, încet, se revine la moda lui Tutankamon. Doar hoţii de cimitire sunt cei care îi mai opresc pe frustraţi să monteze în cavouri şi aparate de aer condiţionat. Cei cu mai puţină dare de mână îşi rup de la gură măcar pentru o cruce de marmură şi nişte lespezi mai acătării. Cu alte cuvinte, este o legătură directă între oraş şi cimitir: prosperă oraşul, prosperă şi cimitirul!
Cel mai mare cimitir de români căzuţi în august 1944 pe frontul din Moldova se află la 15 km pe şoseaua Iaşi – Bucureşti, la vest de localitatea Leţcani. Aici, în grădina lui Gheorghe Ioniţă, într-o groapă comună au fost înmormântaţi 1.145 de argeşeni căzuţi în ziua 20 august 1944, pe timpul luptelor duse de Divizia 3 Infanterie. Divizia 3 Infanterie a mai fost odată decimată, pe timpul bătăliei de la Odessa. De această dată, cu efectivele refăcute, sub conducerea generalului Corneliu Calotescu, divizia s-a deplasat și a ocupat o poziție de apărare la sud de Iași.
Cât de tragic a început ziua de 20 august pentru argeşeni e greu de închipuit. În faţa puhoiului rusesc şansele de supravieţuire erau aproape nule. Ce-o fi fost în sufletul celor 1.145 de ostaşi argeşeni care au murit pe 20 august 1944? Ce încrâncenare teribilă o fi fost în sufletele lor în condiţiile în care războiul nu le mai acorda nici măcar şansa de a lupta pentru supravieţuire (se ştia că ruşii nu luau prizonieri)! Ce vor fi însemnat pentru ei, în acea zi de teribilă încleştare, părinţii, fraţii, soţiile, copiii pe care nu mai aveau să-i vadă? Prin ce trăiri vor fi trecut acei bunici şi străbunici ai noştri ştiind că viaţa lor atârnă de un fir de păr! În mod paradoxal, în memoria familiilor noastre, aceşti „decedaţi pe front” ocupă un loc aparte, oarecum marginalizaţi, moartea lor fiind pusă sub semnul fatalităţii. Este nedrept. Apropo de cavourile de neam-prost din cimitir. Ce-ar fi dacă s-ar institui în cimitir şi o taxă pe chiuvete şi aer condiţionat? Cu banii astfel colectaţi s-ar putea pune o pancartă pe izlazul de la Leţcani cu inscripţia „Aici a fost cimitirul ostaşilor argeşeni căzuţi în ziua de 20 august 1944 în luptele pentru apărarea ţării” Sună cam patetic, nu?
Prof. dr. Cornel Carp