Opt, după cum se va vedea în cele ce urmează. Ideea acestui articol mi-a dat-o un bun amic, intelectual rasat, dar republican până în măduva oaselor, care nu-i recunoștea decât pe cei trei militari de carieră: Prezan, Averescu și Antonescu. Iată cum o anumită orientare partinică ne poate face rigizi, inflexibili la o chestiune ce ar trebui tratată cu mai multă lejeritate.
Denumirea de mareșal are mai multe înțelesuri, dar cel consacrat se referă la cel mai înalt grad în ierarhia militară a unei țări. Mai întâlnim formula de ”mareșal al palatului”, care semnifică o funcție administrativă și de protocol la curtea unui rege, dar și denumirea ce se dădea în Rusia și Polonia liderului unui corp nobiliar.
Termenul este unul foarte vechi, datând din perioada carolingiană, și provine din cuvântul de origine germană ”marascahl”, desemnând pe grăjdarul regal. În timpul regelui francez Filip-August termenul se consacră pentru că majestății sale îi plăceau foarte mult caii și acorda o mare importanță grăjdarului său. Lucru ușor de înțeles dacă avem în vedere că și mai-marii zilelor noastre au aceași pasiune pentru hergheliile de cai de la BMV; Audi sau Mercedes…
Ulterior a ajuns să devină cel mai înalt grad militar ce se acorda suveranilor și militarilor ce se remarcau în mod deosebit pe timpul bătăliilor, dar și o modalitate pentru suverani de a-i răsplăti pe cei fideli: Ludovic al XIV-lea a înmânat peste cincizeci de grade de mareșal. A avut și când, dacă ținem cont că a domnit timp de 72 de ani. Napoleon a numit 26 de mareșali, activi și onorifici, printre ei numărându-se vestiții Ioachim Murat, André Masséna și Michel Ney.
La noi problema acordării gradului de mareșal a fost abordată pentru prima oară în toamna anului 1918, când guvernul condus de generalul Coandă pregătea reîntoarcerea, de la Iași în capitala eliberată, a familiei regale, guvernului și a celorlalți demnitari ai statului. Prima ”carte” de mareșal s-a dospit ad-hoc, în casa profesorului ieșean Ursu, misiunea fiind una dintre cele mai delicate, deoarece cei ce urmau să o întocmească nu aveau la îndemână o documentație serioasă în acest sens. Cu toate acestea, ea a fost elaborată ”sub impresia cărților de boierie și răzeșie acordate de domnii Țărilor Române în ocazii similare vitejilor”. Ca urmare, pe Dealul Mitropoliei, la 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, în ziua când la Alba Iulia se împlinea destinul țării, în asistența mulțimii, a înalților demnitari, mitropolitului Pimen al Moldovei, generalului Berthelot – șeful Misiunii Militare Franceze – comandanților de armate, generalul Eremia Grigorescu, eroul de la Mărășești, în calitatea sa de ministru de Război, a dat citire primei cărți de mareșal. Deosebit de emoționat de surpriza făcută, regele Ferdinand, care a primit gradul de mareșal al României ca și cap al oștirii, a spus: ”Se cuvine și dumneavoastră, celor care ați comandat armate în războiul nostru, să fiți înălțați la rangul de mareșal”.
Acest gând l-a realizat abia în 1930 regele Carol al II-lea, când, prin votul Senatului și al Camerei Deputaților, a fost creat gradul de mareșal al României. Potrivit legii, gradul era onorific și se putea acorda regelui ca și cap al oștirii, precum și generalilor de armată care au condus cu succes operațiunile Armatei române în funcția de șef al Marelui Cartier General sau de comandant titular al unei armate. Pe baza acelei legi, în același an s-a acordat gradul de mareșal al României generalilor Constantin Prezan și Alexandru Averescu, pentru serviciile aduse țării în Războiul de reîntregire a neamului. Ulterior, la 14 iunie 1938, același grad i-a fost acordat și regelui Carol al II-lea, în calitatea sa de cap al oștirii. Că doar nu pentru trădare de țară în Primul Război Mondial!… Pentru aceasta se pedepsea cu moartea.
Însemnul de mareșal era reprezentat prin două bastoane încrucișate, fixate pe epoletul de general de corp de armată. La acestea se adăugau, desigur, bastonul de mareșal lung de 35 cm, acoperit cu catifea purpurie, împodobit cu acvile încrucișate de aur și ornat la capete cu frunze de stejar, tot din aur, precum și cartea de mareșal.
Printre alte drepturi, onoruri și avantaje materiale prevăzute de lege, în 1938 s-a instituit indemnizația mareșalilor, care era de 60.000 lei lunar drept soldă și 50.000 lei lunar indemnizație de reprezentare. O pâine costa șapte lei cincizeci. Nu că nu ar fi meritat…
La 10 mai 1941 a fost acordat gradul de mareșal regele Mihai I, în calitatea sa de cap al oștirii, pentru ca în toamna aceluiași an, la 21 septembrie, regele să acorde același grad Conducătorului statului, generalul Ion Antonescu, singurul mareșal activ dintre cei opt.
La cei șase trebuie să-i mai adaugăm pe regele Carol I și regele Alexandru I al Iugoslaviei. Regele Carol I a primit pe 7 aprilie 1909, cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, gradul onorific de ”feldmareșal” din partea Germaniei și pe 17 septembrie 1912 gradul de mareșal al Rusiei pentru bătălia de la Plevna, înmânat de însuși Marele Duce Nicolae, camaradul său din timpul Războiului pentru Independență.
Cel de-al optulea mareșal al României a fost regele Alexandru I al Iugoslaviei, grad care i-a fost oferit de prietenul și cumnatul său, regele Carol al II-lea, la 11 noiembrie 1933. Că se putea.
Prof. dr. Cornel Carp