Începutul campaniei din 1941 seamănă cumva cu cel al campaniei din 1916. Chiar mai mult decât atât. Dacă în 1916 în numai câteva zile ofensiva armatei române se împotmolise, după o pătrundere pe teritoriul Transilvaniei de aproximativ 60 km, în 1941, cele două armate române, 3 şi 4, împreună cu Armata 11 germană, după o ofensivă impetuoasă, au ajuns la Nistru pe 26 iulie, eliberând Basarabia şi nordul Bucovinei de sub ocupaţia sovietică.
În ţară, entuziasm de nedescris. Deşi odată ajunsă la Nistru România îşi îndeplinise obiectivul intrării în război, Hitler îi cere lui Antonescu să continue lupta, dând de înţeles că e dispus ca la sfârşitul războiului să rediscute prevederile Dictatului de la Viena cu privire la nordul Ardealului. Este lesne de înţeles că Antonescu nu se putea împotrivi. Odată intrat în horă, trebuia să joace! Şi cine a mai văzut război în care să-ţi alungi duşmanul până la graniţă şi să te opreşti?! Orice normă elementară de artă militară respinge acest lucru.
La 27 iulie 1941 Hitler îi adresează lui Antonescu o scrisoare în care elogiază vitejia soldatului român, cerându-i să continue acţiunile de luptă dincolo de Nistru. Antonescu îi răspunde că „va merge până la capăt” şi că are deplină încredere în justiţia pe care o va face Führer-ul poporului român la sfârşitul războiului. Astfel, conform celor hotărâte de Antonescu şi Hitler la Vinniţa (8 august 1941), Armata 3 a dezvoltat ofensiva spre râul Bug, ulterior spre malul de vest al Niprului, aflată în componenţa Armatei 11 germane. Armata 4, rămasă în subordinea Marelui Cartier General, a primit misiunea să dezvolte ofensiva pe direcţia Tighina, Razdenaia, Odessa şi să cucerească marele oraş port la Marea Neagră. Odessa era apărată de Armata independentă de litoral, un regiment de grăniceri, unul de infanterie, aviaţie şi flota maritimă a Mării Negre.
Ofensiva Armatei 4 a fost singura operaţie dusă de armata română fără sprijin german. Mareşalul Antonescu dorea cu orice preţ să demonstreze capacitatea armatei române de a desfăşura independent asemenea acţiuni de luptă la acest nivel. Preţul a fost foarte mare: Armata 4 a avut în această bătălie 17.729 de morţi, 63.345 de răniţi şi 11.471 dispăruţi, aproape trei sferturi din efective. Ceea ce s-a sperat să nu dureze decât câteva săptămâni a durat peste două luni de zile. Trupele sovietice, favorizate de terenul plat şi de numeroase fortificaţii, s-au apărat cu o îndârjire ieşită din comun. Cele mai grele lupte s-au dat în jurul localităţilor Karpova, Vigoda, Octiabri, Dalnic şi Tatarca. În cimitirele de la Octiabri, Karpova şi Vigoda se află osemintele a mii de argeşeni din Divizia 3 Infanterie din Piteşti. Bunicii și străbunicii dumneavoastră. Îi mai știți? V-ați interesat de ei? Luptele au fost cumplite. Armata sovietică nu cunoştea noţiunea de „prizonier de război”. Ostaşilor ruşi li se inocula ideea că românii şi nemţii nu iau prizonieri. De aceea ruşii luptau cu furie până la ultimul cartuş. Pe timpul retragerii, proprii răniţii erau mutilaţi îngrozitor, a doua zi, în ofensivă, revenind pe aceleaşi locuri, politrucii îi arătau soldaţilor, spunându-le: iată ce vă fac românii! Cazul de la Feodosia depăşeşte orice norme de etică a războiului. La Spitalul general orăşenesc erau masaţi sute de răniţi, medici militari, felceri, surori românce. În urma retragerii în grabă au rămas în spital peste 50 de bolnavi netransportabili, un căpitan medic şi o duzină de infirmiere, urmând a se prevala de prevederile Convenției de la Geneva, care îi apăra în astfel de cazuri. După ce au contraatacat şi au recucerit oraşul, când au intrat în curtea spitalului, ostaşii români au avut parte de un tablou înfiorător: toţi răniţii fuseseră aruncaţi pe fereastră. În prealabil li se smulseseră bandajele, au fost dezbrăcaţi până la piele şi măcelăriţi cu baionetele. Căpitanul şi infirmierele fuseseră executaţi.
Din nefericire, cucerirea Odessei a fost o victorie à la Pirus: în dimineaţa zilei de 16 octombrie ariergărzile româneşti pătrundeau într-un oraş pustiu, părăsit în grabă pe timpul nopții de trupele sovietice.
Nu peste mult timp, partizanii vor arunca în aer sediul comandamentului garnizoanei, murind zeci de ostaşi şi ofiţeri români. Antonescu a ordonat anchetă şi represalii. Martorii oculari descriu scene de coşmar la periferia Odessei: mii de evrei, femei şi copii, înghesuiţi în barăci incendiate cu aruncătoare de flăcări. Apoi s-a tras cu mitralierele. Femeile aruncau copiii pe ferestre pentru a-i salva. Ofiţerii ordonau soldaţilor să-i ucidă. Unii ostaşi refuzau să execute ordinele şi erau executaţi pe loc. Alţii, chiar şi ofiţeri, s-au sinucis. Plănuită a fi o mare victorie a armatei române, Odessa s-a transformat într-un simbol al neputinţei şi ororii. Era începutul sfârşitului.
Prof. dr. Cornel Carp