Obligația legală de întreținere reprezintă îndatorirea impusă prin lege anumitor categorii de persoane (soțul și soția, rudele în linie dreaptă, frații și surorile etc) de a asigura mijloacele necesare traiului unei alte persoane aflate în stare de nevoie, adică nu se poate întreține din muncă sau din bunurile sale.
Obligația de întreținere asumată prin contractul de întreținere are o natură convențională și se naște între orice persoane care convin să se oblige contractual și este indivizibilă activ și pasiv.
Indiferent de izvorul ei, obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea de către debitorul obligației a celor necesare traiului şi, după caz, a tututor cheltuielilor creditorului, deci presupune prezența nemijlocită a întreținătorului în preajma întreținutului.
Există situații când, de exemplu, una dintre părți își schimbă domiciliul (într-o altă localitate), creditorul refuză primirea întreținerii, debitorul întreținerii decedează, iar moștenitorii săi, din diferite motive, nu pot continua prestarea întreținerii etc și atunci se poate proceda la înlocuirea executării obligației în natură cu executarea obligației prin echivalent constând în obligația de a se achita întreținutului, periodic, o sumă de bani, adică plata unei rente viagere.
Transformarea obligației se realizeză fie amiabil fie, în situația în care părțile nu ajung la un acord, pe cale judecătorească la sesizarea oricărei părți.
Atunci când prestarea sau primirea în natură a întreținerii nu mai poate continua din culpa uneia dintre părți, instanța va majora sau, după caz, diminua cuantumul sumei de bani care înlocuiește prestația de întreținere.
În ipoteza în care acțiunea de transformare a obligației de întreținere în renta viageră este introdusă de întreținător adică de debitorul obligației, admiterea acesteia este condiționată de dovedirea faptului că, în mod culpabil, fără temei, creditorul refuză să primească întreținerea, deși a depus toate diligentele în acest sens.
Dacă întreținutul are calitatea de reclamant, instanța va admite cererea doar în situația în care va constata, pe baza probelor administrate, că executarea în natură nu mai este posibilă datorită atitudinii culpabile a debitorului.
Nu constituie culpă a întreținutului situația în care, întreținătorul s-a manifestat într-un mod inadecvat, i-a creat întreținutului un sentiment de stres, de incertitudine, i-a indus o temere pentru viață și sănătate care l-au determinat să refuze întreținerea.
Avocat Maria Cristina Leţu, doctor în Drept

Citește și Lecţia de drept. Antecontractul de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile, încheiat cu societăţi insolvabile