Mulți români află despre existenta unui contract de cesiune abia atunci când primesc, din senin, o scrisoare de la o firmă cu un nume necunoscut, care le pretinde o datorie veche de la o bancă la care poate nici nu mai sunt clienți. Fenomenul nu este nici nou, nici marginal: de ani buni, băncile și companiile de recuperare tranzacționează portofolii întregi de credite neperformante, iar în instanțele din România se află mii de dosare legate exact de aceste cesiuni.
Cesiunea de creanță este operațiunea juridică prin care un creditor (cedentul — de obicei banca) transferă unui terț (cesionarul — de regulă o firmă specializată în recuperare de creanțe) dreptul de a încasa o datorie de la debitor.
Important de reținut: datoria în sine nu dispare și nu se modifică — se schimbă doar persoana îndreptățită să o încaseze.
Debitorul păstrează, în principiu, toate drepturile și apărările pe care le avea față de creditorul inițial. L
egea permite, ca regulă generală, cesiunea creanțelor fără consimțământul debitorului.
Însă exact aici începe complexitatea: legislația specială privind protecția consumatorilor a adăugat o serie de condiții stricte, tocmai pentru că miile de cesiuni „en gros” de credite neperformante au generat ani la rând abuzuri și executări silite contestabile.
Debitorul este ținut să plătească noului creditor abia din momentul în care primește o comunicare scrisă a cesiunii, care identifică cesionarul și creanța cedată.
Legislația privind creditele de consum merge mai departe și impune reguli precise: cesiunea trebuie notificată debitorului în cel mult 10 zile calendaristice de la încheierea contractului de cesiune, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire; notificarea trebuie să conțină identitatea noului creditor, datele de contact ale acestuia sau ale reprezentantului din România, precum și numele creditorului inițial; iar debitorul are dreptul de a contesta existența sau cuantumul datoriei în termen de 30 de zile calendaristice de la primirea notificării, necontestarea în acest termen nefiind echivalentă cu recunoașterea sumei.
Lipsa unei notificări corecte nu este un simplu detaliu birocratic.
În jurisprudență s-a reținut constant că, atât timp cât debitorul nu a fost înștiințat corespunzător despre identitatea noului creditor, el nu poate fi pus în întârziere pentru neplată către o entitate pe care nu avea de unde s-o cunoască — iar acest fapt poate bloca chiar declanșarea executării silite.
Poate cel mai important și mai puțin cunoscut aspect al acestor cesiuni ține de cine poate cumpăra, de fapt, o datorie bancară.
Legea limitează strict categoria entităților către care poate fi cedat un contract de credit de consum: în principiu, doar către alți creditori financiari (bănci, IFN-uri etc.), nu către simpli recuperatori de creanțe fără licență de creditare. Prin excepție, creanțele provenite din credite neperformante — cele pentru care creditorul a declarat deja scadența anticipată sau a început executarea silită — pot fi cedate și către entități specializate exclusiv în recuperare de creanțe.
Consecința practică este semnificativă: niciun contract de credit sau de ipotecă nu mai reprezintă titlu executoriu în situația în care cesionarul este o entitate de recuperare creanțe.
Cu alte cuvinte, un simplu recuperator de creanțe nu poate folosi contractul de credit inițial ca temei direct pentru executare silită, așa cum ar putea-o face banca — el trebuie, de regulă, să obțină mai întâi o hotărâre judecătorească (de exemplu printr-o ordonanță de plată) care să constate creanța.
Un alt element cu impact financiar direct: legea interzice perceperea de dobânzi și dobânzi penalizatoare suplimentare de către entitățile de recuperare creanțe pe parcursul executării silite, cu excepția dobânzii penalizatoare legale.
Practic, o firmă de recuperare care a cumpărat un pachet de datorii nu poate „umfla” artificial suma inițială cu propriile costuri de recuperare sau cu dobânzi pe care nu le-ar fi putut percepe nici banca inițială în aceleași condiții.
Când o firmă de recuperare demarează sau continuă o executare silită pentru o creanță cesionată, avocații care asistă debitorii recurg, de regulă, la câteva linii de apărare consacrate.
Prima este prescripția extinctivă: dreptul de a cere executarea silită se stinge dacă acțiunea nu este pornită în termenul legal de 3 ani de la data la care creanța a devenit exigibilă, iar multe pachete de datorii cumpărate de recuperatori conțin creanțe deja prescrise la momentul cumpărării.
A doua este lipsa sau viciile notificării cesiunii: dacă debitorul nu a primit o notificare conformă cu cerințele legale, cesiunea nu îi este opozabilă, iar executarea pornită în baza ei poate fi anulată.
A treia este lipsa calității de titlu executoriu: dacă recuperatorul încearcă să execute direct contractul de credit cesionat, fără o hotărâre judecătorească prealabilă, debitorul poate invoca lipsa unui titlu executoriu valabil.
A patra este perceperea nelegală de dobânzi sau costuri suplimentare de către entitatea de recuperare, peste limitele permise de lege.
Fiecare dintre aceste apărări se invocă, de regulă, printr-o contestație la executare, care are termene stricte de introducere .
Contractele de cesiune încheiate de bănci cu firme de recuperare sunt o practică legală, dar strict reglementată — tocmai pentru a preveni transformarea recuperării de creanțe într-un teren al abuzurilor.
Pentru un debitor, cunoașterea acestor reguli — de la obligația de notificare, la limitările privind dobânzile și la interdicția folosirii directe a contractului de credit ca titlu executoriu — poate face diferența dintre o executare silită legală și una care poate fi anulată integral în instanță.
Avocat Maria Cristina Leţu, doctor în Drept
0 Comentarii