Dintre toate chestiunile patrimoniale pe care divorțul le generează, niciuna nu produce o mai mare tensiune practică decât cea privitoare la locuința conjugală. Nu pentru că mecanismul juridic ar fi deficitar, ci pentru că, în absența unei înțelegeri prealabile între soți, instanța este chemată să arbitreze între drepturi concurente cu fundamente juridice distincte: dreptul de proprietate, dreptul locativ, interesul superior al copilului minor şi principiul echității în desfacerea comunității matrimoniale.
Cadrul normativ este oferit de Codul civil, care reglementează atribuirea beneficiului contractului de închiriere la desfacerea căsătoriei, cu aplicabilitate extinsă şi la situația în care locuința este proprietatea comună a foştilor soți. Distincția esențială pe care practica judiciară a consacrat-o vizează caracterul temporar al acestei atribuiri: ea produce efecte de la data desfacerii căsătoriei şi până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, fără a prejudicia în niciun fel soluția partajului propriu-zis.
Ierarhia criteriilor de atribuire nu este lăsată la latitudinea judecătorului, ci este expres normativizată.
Primul criteriu este interesul superior al copiilor minori — instanța va proteja stabilitatea locuirii minorului, evitând ruperea mediului familial şi educațional ca urmare a unui conflict patrimonial al adulților.
Abia în subsidiar intervin culpa în desfacerea căsătoriei şi posibilitățile locative proprii ale foştilor soți.
Această ierarhizare reflectă angajamentul constituțional şi convențional al statului român față de protecția minorului.
Distincția după natura juridică a imobilului generează regimuri procedurale diferite.
Dacă locuința este bun propriu al unuia dintre soți, celălalt soț nu beneficiază de un drept locativ automat la încetarea căsătoriei; atribuirea folosinței temporare poate fi totuşi dispusă de instanță, în special când copiii minori sunt în îngrijirea soțului neproprietar.
Dacă locuința este bun comun, niciun soț nu poate fi evacuat fără temei judiciar, iar dreptul de coproprietate al fiecăruia subsistă până la soluționarea partajului — moment care, în practică, poate surveni la ani distanță de pronunțarea divorțului.
Capcanele procedurale pe care le semnalăm din practica contencioasă sunt multiple.
Prima şi cea mai frecventă: soțul care părăseşte locuința conjugală de bunăvoie, în speranța aplanării conflictului, se privează în fapt de un argument puternic în cadrul procedurii de atribuire.
Absența din locuință este interpretată uneori de instanță ca indiciu al existenței unor posibilități locative alternative.
A doua: înțelegeri extrajudiciare cu privire la locuință, neasistate juridic şi neformalizate notarial, nu produc niciun efect juridic opozabil, expunând partea care a cedat folosința unor consecințe ireparabile.
Instanta suprema a clarificat că atribuirea beneficiului locuinței conjugale nu este condiționată de formularea concomitentă a cererii de partaj — soțul interesat poate solicita atribuirea folosinței în cadrul cererii de divorț, independent de momentul inițieri partajului.
Este o precizare cu implicații practice semnificative, întrucât elimină o sursă de confuzie procedurală cu consecințe deseori ireparabile pentru partea nereprezentate juridic.
Concluzionând, atribuirea locuinței conjugale nu este un efect automat al divorțului şi nu urmează o logică de gen sau de statut. Este rezultatul unei evaluări judiciare complexe, guvernate de criterii legale clare, care impune o reprezentare juridică calificată şi o strategie procesuală anticipată — nu o improvizație reactivă după pronunțarea divorțului.
Avocat Maria Cristina Leţu, doctor în Drept
0 Comentarii