Dorința de-a dreptul patologică a milioane de semeni de a se tatua în anii post Covid-19 nu mai este doar o toană, un moft fără urmări, o modă zbanghie, ci s-a transformat într-un alt fel de pandemie. Nu se observă asta la tot pasul doar pe plan mioritic, la persoane ce au în general idei puține și fixe, gusturi îndoielnice și meserii în care nu ai nevoie să-ți meargă mintea brici. Am ieșit de multe ori din țară în ultimii 4-5 ani. Și n-am fost în jungla Amazonului, în comunități primitive de prin Africa sau, ca medic, nu am avut acces la Guantanamo sau în alte pușcării de maximă siguranță. În țări europene care, în privința civilizației și a standardului de viață, sunt foarte bine cotate, vezi o mulțime de tatuați, de ambele sexe, tineri sau vârstnici, hamali sau evident școliți care-și exhibă tatuaje mono sau policrome, pe suprafețe mici sau din cap până pe degetele de la picioare.
Sfidând riscul la care, fără să-ți pună cineva un pistol la tâmplă, accepți să faci în viitor vreo formă de hepatită, totul se transformă într-o nebunie intratabilă.
Practicând dermatologia, spre a le vedea pielea, dezbrac anual mii de pacienți. Exagerat de mulți sunt tatuați. Unele desene sunt de-a dreptul spăimoase și nu poți să nu te întrebi: ce le aduc ele acestor oameni? Ce frustrări au?
La o conferință de presă, marele jucător de tenis de câmp, sârbul Novak Djokovici, a fost întrebat de ce nu are tatuaje. „Știți de ce? Pentru că pe un Ferrari nu lipești abțibilduri.”
Dr. Viorel Pătraşcu
Citește și Bolnavi şi… bolnavi. Incredibil, dar real
Citește și Bolnavi şi… bolnavi. Vrabia mălai visează




























0 Comentarii