Nu am fost prieten cu marele pictor Vrăneanţu, socotindu-mă doar unul din miile de admiratori ai operei sale. Cele mai multe lucruri le ştiu din colecţia revistei de cultură Argeş (am citit nenumărate cronici entuziaste pe marginea expoziţiilor sale, dar şi un apel patetic şi cu argumente irefutabile, semnat alături de dr. Roland Anceanu, Sorin Ilfoveanu şi alţi câţiva, puţini şi uitaţi, de prin 1968, în vederea înfiinţării, la Piteşti, a unei filiale a Uniunii Artiştilor Plastici din România).

„Nu cred că am văzut un alt chip care să exprime mai multă suferinţă!!!”

De la scriitorul Marin Ioniţă am aflat cât de greu o ducea în ultimii ani. De la cazul Vrăneanţu (născut la 28 februarie 1939, crescut într-un orfelinat, ajuns la Piteşti după terminarea studiilor) am avut ideea de a iniţia un proiect – Oameni de cultură în suferinţă – trecându-i astfel cu sfială pragul de Crăciunul anului 2005. Ca şi alte praguri, nu am făcut caz din asta, mai ales că era un gest privat. Trebuie să recunosc că am fost şocat. Mai întâi, era să mă muşte un câine-lup aflat liber în curtea sa (îşi închiriase o parte din casă unui cabinet veterinar). M-a salvat, la propriu (câinele a sărit, pur şi simplu, prin geamul de la uşă, făcându-l ţăndări!), d-na Vrăneanţu.
Apoi, la întâlnirea cu Maestrul. Nu-l văzusem decât în fotografii. Nu cred că am văzut un alt chip care să exprime mai multă suferinţă!!! Am stat mult de vorbă, am renunţat şi la ideea realizării unui interviu pentru revistă, îndurerat de cele ce aflam şi vedeam în jur.

Din când în când, Maestrul tăcea prelung, apoi îmi arăta un tablou de pe perete – ultimul pe care îl mai avea în casă, nemaipictând de ceva vreme!!! ,,L-am păstrat pentru înmormântarea mea!!!”, mi-a repetat cu durere. Mai anul trecut, într-o galerie bucureşteană, un tablou al său, parcă ,,Iarna”, se vindea cu 2.683 de euro. Mi-a făcut cadou o grafică a sa, pe care o păstrez cu sfințenie. Am încercat să revin în casa Vrăneanţu, dar, subliniez, nu lipsa timpului m-a împiedicat, ci teama teribilă de a mă reîntâlni cu Suferinţa! Şi mai ales cu ateismul său răvăşitor, instaurat după moartea unui băiat. Îmi tot propuneam să revin, dar m-am luat cu alte treburi, şi, la 20 noiembrie 2006, am aflat că Maestrul nu a mai putut amâna întâlnirea cu Cerul.

Citește și Noi creaţii ale Taberei Naţionale „Ion Gheorghe Vrăneanţu” pe simezele Galeriei Metopa

O mână de oameni au fost la înmormântare

La înmormântarea sa, petrecută la 21 noiembrie, am fost o mână de oameni. O femeie în vârstă, în stradă, a remarcat că nici la cel mai prăpădit om nu ar fi fost atât de puţină lume la înmormântare! Niciun pictor, niciun mesaj din partea U.A.P. (nu s-a ştiut, am aflat ulterior), ci doar din partea primarului și a preşedintelui Consiliului Judeţean. Maestrul a ţinut să-şi doarmă somnul de veci alături de fiul său, George Ion (decedat la doar 33 de ani), la cimitirul din Curtea de Argeş. Slujba religioasă, oficiată la Biserica Olari, a fost ascultată, taman din Australia, printr-un telefon mobil deschis, al meu, de celălalt fiu, Eliodor…

În acel an, la 13 decembrie, la sala Ars Nova a Centrului Cultural Piteşti am organizat o evocare a marelui pictor Ion Gheorghe Vrăneanţu, dublată de o expoziţie sui generis realizată prin bunăvoinţa unor iubitori de frumos care deţin acasă lucrări semnate Vrăneanţu (cum ar fi Mircea Pungoci, Aurel Ilea, d-na Năstase, soţia fostului prim-secretar, C-tin Samoilă, ori ing. Pieleanu, cel care l-a ajutat enorm în ultimii săi ani de viaţă pe marele pictor care a fost Vrăneanţu).
Cel de la care preşedintele De Gaulle cumpărase un tablou și murise uitat de toată lumea…

Citește și Lucian Cioată a vernisat o expoziţie la 81 de ani