Istoria – un tărâm cu multe necunoscute! După bătălia de la Posada, o altă înfrângere a ungurilor

În 7 iunie 1369, la mai puţin de patruzeci de ani de la bătălia numită de la Posada, o altă armată maghiară era zdrobită pe plaiurile noastre, mai exact pe cele muscelene. De data aceasta rege al Ungariei era marele Ludovic de Anjou, fiul învinsului de la Posada, un rege pe cât de puternic pe atât de obtuz în ceea ce priveşte prozelitismul catolic. Dar cum se ajunsese la conflictul dintre mica Ţară Românească şi marele imperiu angevin? Ca mai întotdeauna, rădăcinile conflictului sunt în alt spaţiu şi anume în sudul Italiei. Pretenţiile legitime ale dinastiei de Anjou în acest spaţiu sprijinite de forţa miltară a puternicului rege au determinat reacţia papalităţii dornică să domine singură acea zonă. Papalitatea îi dă mână liberă regelui angevin în răsărit şi acesta prin forţă miltară şi fanatism confesional încearcă să transforme întregul răsărit european într-o zonă în care romano-catolicismul să prevaleze. Acest lucru l-a determinat pe marele voievod Nicolae Alexandru (1352-1364) să reacţioneze, încetând tatonările cu catolicismul şi aducând la Arghiş (Argeş, ca episcop) pe Sf. Iachint de Vicina (1353-1354) cel care va obţine din partea Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol transformarea scaunului episcopal de aici în scaun mitropolitan (1359). Deşi relaţiile maghiaro-române s-au deteriorat în urma acestui fapt, ele n-au fost rupte datorită eforturilor puternicei familii Dobokai din rândurile căreia era şi Doamna Clara, soţia lui Nicolae Alexandru. La urcarea sa pe tron în 1364, Vladislav Vlaicu moşteneşte relaţiile încordate cu regele angevin. Hotărât să catolicizeze sud-estul european, Ludovic îl atacă pe cumnatul şi vărul lui Vlaicu, ţarul Ivan Straţimir al Vidinului pe care îl capturează împreună cu familia sa în 1365, ţinându-i prizonieri până în 1369 într-un castel din Croaţia. Ţaratul de Vidin este transformat în Banat condus de Dionisie, voievodul Transilvaniei.
Cu ajutorul unei misiuni franciscane se trece la catolicizarea masivă a acestei ţări, în patru ani peste 200.000 (1/3 din populaţie) de români şi bulgari adoptând confesiunea catolică. Campania care urma să continue cu atacarea lui Vlaicu se opreşte însă brusc, din motive necunoscute, ajungându-se chiar la relaţii foarte bune în anul următor când Vlaicu primeşte ducatul Amlaşului de la regele Ludovic.
Alarmat de procesul de catolicizare din ţaratul Vidinului, ţarul de la Târnovo, Ivan Alexandru, tatăl lui Ivan Straţimir se aliază cu turcii otomani ce abia se instalaseră în Adrianopol (1361 sau 1363) şi atacă noul Banat de Vidin. Vlaicu se poziţionează de partea Coroanei Maghiare şi în 1368 este consemnată prima bătălie dintre români şi otomani, soldată cu victoria lui Vlaicu.
Odată respinsă agresiunea bulgaro-otomană, Vlaicu, în înţelegere cu Dobrotiţă şi boierii bulgari, pun la cale alungarea ungurilor din Vidin. Populaţia se revoltă, îi alungă pe unguri concomitent cu intervenţia oştirii Ţării Româneşti. În timpul acestor lupte, mai mulţi călugări franciscani vor fi aruncaţi în Dunăre, provocând indignare la Roma şi Buda. Hotărât să reteze capul schismaticilor, Ludovic de Anjou gândeşte o amplă operaţiune împotriva lui Vlaicu în anul 1369. O primă armată condusă chiar de rege, recucereşte Vidinul, forţează cu mari pierderi Dunărea, sub ploaia săgeţilor româneşti, după care cucereşte şi Severinul. O a doua armată, condusă de voievodul Nicolae al Transilvaniei, traversează culoarul Rucăr-Bran şi debuşează în Valea Dâmboviţei, având ca obiectiv probabil Câmpulungul şi Argeşul. Bine informat asupra intenţiilor ungurilor, Vlaicu adoptă o poziţie similară cu a bunicului său în urmă cu 39 de ani. Sacrifică Severinul, prea greu de apărat, şi se concentrează pe apărarea principalelor oraşe ale ţării. O primă ciocnire cu armata invadatoare are loc probabil la poalele Orăţiei, unde oastea românească aflată sub conducerea pârcălabului Dragomir rezistă timp îndelungat mult mai numeroşilor săi adversari. Desfăşurarea ulterioară a luptei ne arată că ceea ce face Dragomir este o manevră abil gândită, prin retragerea sa pe Valea Dâmboviţei atrăgând oastea maghiară în afara traseului său iniţial. Nu ştim cu siguranţă unde aştepta Vlaicu Vladislav cu oastea sa, dar probabil că locul de concentrare era în acea zonă de chei străjuită de Cetatea lui Negru Vodă de la Cetăţeni. Atraşi cu măiestrie de Dragomir în această capcană, ungurii sunt atacaţi ,,din păduri şi munţi” de ,,mulţime de vlahi”. Oastea maghiară este zdrobită, pierzându-şi viaţa conducătorul ei, voievodul Nicolae al Transilvaniei, vicevoievodul Petru, castelanul Cetăţii de Baltă, Petru Ruffus, conducătorii secuilor, Petru şi Ladislau. Profitând de dispariţia acestei armate, un alt corp de oaste al lui Vlaicu aflat în Amlaş  declanşează o serie de atacuri în Transilvania, obligându-l pe regele angevin să se înţeleagă cu Vlaicu. Îi eliberează pe Ivan Straţimir şi  Ana, care în mod formal trecuseră la catolicism, le retrocedează Vidinul şi îi reconfirmă lui Vlaicu toate posesiunile sale. Ca un gest de supremă sfidare a mult prea catolicului rege, un an mai târziu, la Severin, Vlaicu înfiinţează a doua mitropolie ortodoxă a Ţării Româneşti punând capăt pentru totdeauna speranţelor papalităţii de a-i converti pe românii de la sud de Carpaţi la confesiunea catolică.
În Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, deasupra tabloului votiv, se păstrează fragmente dintr-o inscripţie reconstituită de Nicolae Constantinescu în care ni se spune că Vladislav şi soţia sa Chera Ana erau conducători ai Ungrovlahiei, Severinului, Făgăraşului, Amlaşului, a cetăţii şi întreg ţinutul Vidinului.
Cred că şi această strălucită victorie de pe Dâmboviţa ar trebui readusă în atenţia românilor ca un moment de referinţă al luptei poporului nostru pentru apărarea libertăţii şi credinţei sale.
Ştefan Dumitrache