Istoria – un tărâm cu multe necunoscute! Bătălia de la ,,Posada”. 684 de ani

În perioada 9-12 noiembrie 1330 avea loc o bătălie crâncenă la miazăzi de Carpaţi care atrăgea atenţia întregii Europe că aici există o ţară şi un popor demne de admiraţie.
Ivanco (Ioan) Basarab îşi face debutul în documente ca un personaj periculos la adresa Coroanei Maghiare, ducând lupte pentru stăpânirea Mehadiei în perioada 1322-1323. Un an mai târziu, pacea intervine între cele două părţi odată cu trecerea Severinului sub stăpânire maghiară. Pacea a fost consecinţa orientării spre miazăzi a lui Ioan Basarab care sprijină militar campania antibizantină a rudei sale, ţarul Mihail Şişman din 1323. În 1325 Basarab este pomenit din nou ca infidel pentru ca în 1327 însuşi papa să îl pomenească mult binevoitor pe voievodul valah. Totuşi se pare că spre sfârşitul acelui an Basarab reia Severinul rupând relaţiile de vasalitate cu Coroana Maghiară. Pentru a înţelege reacţia regelui maghiar trebuie să ţinem cont că acesta era un angevin din sudul Italiei, îngâmfat şi extrem de ataşat de papalitate. În jurul său se crease o camarilă ce îl susţinuse în războiul civil cu Otto de Bavaria dar şi cu marii magnaţi Csak sau Khan. Carol Robert avea motive de neîncredere la adresa valahilor transalpini încă din zorii domniei sale, aceştia fiind strâns legaţi de voievodul transilvănean Ladislau Khan care îl trimite pe prizonierul său Otto de Bavaria în Valahia (1307). Mai mult, după înfrângerea lui Ladislau Khan, fiii acestuia se vor refugia la miazăzi de Carpaţi. Dintre membrii camarilei regale se remarcă doi români ce urmăreau să se maghiarizeze şi care probabil trecuseră la catolicism pentru a câştiga favorurile regelui: Szécsényi Tamás, voievod al Transilvaniei şi Szecsi Denes, castelan al Mehadiei. Denes Szecsi dorea să intre în stăpânirea Banatului de Severin (ceea ce presupunea şi cea mai mare parte a Olteniei), în timp ce voievodul transilvan dorea restul ţării.
Carol Robert aştepta un moment favorabil pentru pedepsirea lui Ioan Basarab, fiind cunoscute relaţiile acestuia foarte bune cu bulgarii, dobrogenii, iaşii şi tătarii. Şi acest moment apare în 1330 în contextul marii campanii bulgaro-bizantine iniţiate de Mihail Şişman împotriva Serbiei lui Ştefan Decanski. La 28 iulie, la Veljbud (Kjustendil), principele moştenitor sârb Ştefan Duşan profită de armistiţiul acordat de ţarul bulgar şi atacă prin surprindere cu cavaleria sa grea apuseană tabăra lui Mihail Şişman unde, pe lângă bulgarii ţarului, erau contingentele lui Belaur (stăpânitorul autonom al Vidinului şi fratele ţarului), Balica (despotul Dobrogei), Ivanco Basarab, ale iaşilor (alanilor) şi tătarilor. Victoria este deplină însuşi ţarul murind în captivitate şi declanşând astfel o criză de succesiune în ţaratul bulgar. În aceste condiţii Carol Robert de Anjou consideră nu numai că Basarab îşi pierde cele mai pregătite forţe militare dar este lipsit şi de sprijinul aliaţilor săi. Concentrarea armatei maghiare se face destul de repede, astfel că în septembrie regele maghiar poate porni în campanie.
Campania debutează favorabil prin cucerirea Severinului unde Denes este instalat ban. Confruntat şi cu defecţiunea voievodului oltean rezident la Vâlcea-Bogdan, Ioan Basarab înaintează o ofertă de pace extrem de favorabilă regelui maghiar: 7000 mărci de argint (sumă uriaşă pentru acea vreme), statutul de vasal, renunţarea la Severin şi trimiterea ca ostatic a unuia din fiii săi. Sigur pe el, având o armată de 30.000 de cavaleri în zale şi armuri, regele Carol Robert se lasă cu uşurinţă convins de cei doi români maghiarizaţi şi dă un răspuns plin de trufie în care Basarab este considerat stăpânul oilor regelui pe care îl va scoate de barbă din bârlogul său. În aceste condiţii, Ioan Basarab  aplică la răsărit de Olt practica tătărască a pământului pârjolit, astfel că armata venită să asedieze Arghişul este lipsită de hrană şi furaje, până şi iarba lipsind din cauza sezonului înaintat. În aceste condiţii Arghişul rezistă asediului oastei maghiare înfometată şi permanent hărţuită de forţele lui Basarab şi ale fiilor săi (o veche legendă argeşeană spune că avea patru). Două documente vorbesc că acest asediu se încheie cu un armistiţiu prin care regele maghiar este de acord să se retragă spre Transilvania pe un drum ales de Basarab şi fiind ghidat de doi nobili valahi. Nici nu se desprinsese bine armata maghiară de Argeş care plecase spre nord pe Valea Argeşului urmând să treacă în Valea Topoogului prin zona Aref-Tisa, că un corp de oaste condus de Bako fratele lui Thatamer reuşeşte să se strecoare cu un corp de oaste „ca prin minune” printre cetele valahe şi apare în faţa Arghişului pe care îl incendiază profitând că Basarab supraveghea cu oastea sa mişcările lui Carol Robert. În acest moment Ioan Basarab consideră armistiţiul caduc, mai ales că Bako se alătură regelui său şi dă ordin celor două călăuze să-i ducă pe maghiari în cheile Argeşului. Aici, sub cetatea lui Negru Vodă (cunoscută azi ca Poienari), în 9 noiembrie 1330 armata maghiară este blocată cu palisade şi atacată cu arbori înţânaţi, pietre şi săgeţi. Patru zile va dura măcelul uriaşei armate. Pentru a-şi salva viaţa, regele maghiar dă armura şi însemnele regale lui Dozse, fiul lui Denes, iar el, cu ajutorul românilor transilvăneni în complicitate cu o căpetenie a lui Basarab, reuşeşte ca împreună cu un grup de sprijinitori să se strecoare pe potecile ciobanilor spre Ardeal. Coşmarul armatei maghiare se încheie prin cele patru şarje ale cavalerie grele valahe care îl ucid ,,cu cruzime” pe Dezso, fiul lui Denes.
Se spune că numele de azi al satului Căpăţâneni provine de la mulţimea de cranii încoifate pe care românii din zonă le găseau când îşi săpau ţarina. Prin această victorie extraordinară Basarab dobândeşte nu numai independenţa ţării sale dar  înlătură pericolul catolicizării  Ungrovlahiei şi devine un lider respectat în Balcani, reuşind în anul următor să-şi impună ginerele pe tronul de la Târnovo.
Ştefan Dumitrache