Ion Minulescu s-a născut la 6 ianuarie 1881 la Bucureşti şi a decedat la 11 aprilie 1944 în capitală. Este un poet, prozator, traducător, dramaturg şi gazetar. Tatăl, Tudor Minculescu, negustor în Slatina, moare cu 6 zile înainte de naşterea copilului. Mama, Alexandrina (născută Ciucă), s-a recăsătorit cu Ion Constantinescu, ofiţer de cavalerie. Minulescu îşi petrece copilăria la Slatina. Studiile primare şi cele liceale le face la Piteşti, până în clasa a VI-a, când rămâne corigent la limba română. Se înscrie la un liceu particular din Bucureşti, dându-şi bacalaureatul în 1899.
„În gimnaziul pe care l-am urmat la Piteşti, am luat contact cu poeziile lui Eminescu”
În sud-vestul municipiului Piteşti se află Şcoala nr. 2 «Ion Minulescu», pe Strada Exerciţiu, Nr. 206-208. Este prima construcţie şcolară realizată în Argeş în anii de democraţie populară după insurecţia armată naţională antifascistă. Actuala unitate şcolară este succesoarea Şcolii primare de băieţi nr. 2, înfiinţată în anul 1866 şi a Şcolii primare de fete nr.2, infiinţată la 1 septembrie 1867. Cursurile acestei şcoli le-a urmat şi Ion Minulescu, după cum el însuşi mărturiseşte: «ÎN GIMNAZIUL PE CARE L-AM URMAT LA PITEŞTI, AM LUAT CONTACT CU POEZIILE LUI EMINESCU». Ion Minulescu intră la Facultatea de Drept din Bucureşti, urmând cursurile doar un semestru, iar în 1900 pleacă la Paris. Aici frecventează cafenelele literare, cunoaşte poeţi şi ziarişti, citeşte literatură simbolistă şi decadentă (Baudelaire, Laforgue, Lautreamont, Corbiere, Verhaeren, Verlaine, Rimbaud, Moreas etc.). Pe unii scriitori pare să îi fi cunoscut personal (Moreas, Max Jacob, Andre Salmon, Stuart Merill, Albert Fleury, Maurice Du Plessis, poate şi pe Apollinaire) în celebrele cafenele Chat Noir, Vachette şi Closerie des Lilas. Se întoarce în ţară în 1905, fără să-şi fi terminat studiile.
Debutează în anii liceului la Piteşti
Ion Minulescu a debutat încă din anii liceului în „Povestea vorbei” (1897), la Piteşti, cu poeziile „Gândurile” şi „Aşteptare”, semnate I.M. Nirvan şi I.M. Până la 1900 publică versuri în „Foaia interesantă”, „Foaia pentru toţi”, „Moda ilustrată”, „Carmen”, „Evenimentul”, „Adevărul de joi”. Începe să fie remarcat în 1906-1907, când îi apar primele romanţe în „Viaţa literară”, „Viaţa românească” şi „Convorbiri critice” (În oraşul cu trei sute de biserici stârneşte interesul şi entuziasmul lui I.L. Caragiale, exprimate într-o scrisoare către Mihail Dragomirescu, directorul revistei). Debutul editorial are loc în 1908, cu „Romanţe pentru mai târziu”. Tot în 1908 debutează şi ca prozator, cu „Casa cu geamurile portocalii”. Devine o figură cunoscută a cafenelei literare şi unul dintre promotorii modernismului în literatura epocii, altfel marcată puternic fie de posteminescianism, fie de un tradiţionalism sămănătoristo-poporanist, pe care le combate direct în articolul-program „Aprindeţi torţele!”, din propria-i publicaţie „Revista celorlalţi” (1908). Este, pentru scurt timp (în 1906), redactor la ziarul liberal „Viitorul”, apoi, tot temporar, funcţionar la Constanţa. În 1910 o cunoaşte pe Claudia Millian, cu care se căsătoreşte în 1914. Continuă să animeze cafeneaua literară, mai ales în grupul de boemă intelectuală şi artistică de la Terasa Oteteleşanu şi de la cafeneaua Kubler. Se implică în apariţia unei noi reviste, „Insula” (1912). Este şef al Biroului de Presă şi director de cabinet în Ministerul de Interne, începând cu 1914.
Refugierea în Moldova
În toamna anului 1916, Ion Minulescu se refugiază în Moldova, la Iaşi, unde e activ publicistic (cu articole despre mersul războiului) şi literar (cu un salon artistic în care se întâlneau literaţii şi pictorii aflaţi în refugiu şi ale cărui şezători se organizau în folosul răniţilor). În 1919 îşi dă demisia din minister, rezumându-se la activitatea de gazetar. Din 1922 până în 1940 va funcţiona ca director general (şi, alternativ, inspector general) în Ministerul Cultelor şi Artelor, contribuind mult la promovarea artelor, prin instituirea Premiului Naţional pentru poezie şi prin înfiinţarea Salonului Oficial de Pictură. Notorietatea scriitorului era deja consolidată în 1926, când este numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti, Minulescu fiind concomitent elogiat şi criticat, adulat şi denigrat de critica literară sau de confraţi. A călătorit mult, mai ales în Franţa, dar şi în restul Europei. A fost amic al artiştilor plastici (Iser, Ressu, Steriadi, Dărăscu, Brâncuşi, Paciurea) şi al actorilor, cărora le-a dedicat nenumărate cronici în revistele timpului.
Gazetar împătimit
Gazetar împătimit, Minulescu este prezent într-o mulţime de publicaţii: „Flacăra”, „Naţiunea”, „Viitorul”, „Foaia interesantă”, „Viaţa literară şi artistică”, „Foaia pentru toţi”, „Noua revistă română”, „Curierul literar”, „Generaţia nouă”, „Viaţa literară”, „Vieaţa nouă”, „Adevărul literar şi artistic”, „Convorbiri literare”, „Contimporanul”, „Cuget românesc”, „Falanga literară”, „Gândirea”, „Integral”, „Junimea literară”, „Letopiseţi”, „Luceafărul”, „Lumea”, „Propilee literare”, „Rampa”, „Universul literar”, „Viaţa românească”, „Dimineaţa”, „Sburătorul” şi „România literară”. M.I.
0 Comentarii