Web Analytics
scris joi, 19.09.2024

Interviu cu violonistul Alexandru Tomescu: „Directoarea grădiniţei a fost foarte mulţumită pentru că am câştigat premiul I”

La ce vârstă ai descoperit pasiunea pentru muzica clasică?

– Aș putea spune că am auzit muzica clasică încă dinainte de a mă naște: mama mea este profesoară de vioară și lucra cu elevii săi chiar și în perioada în care era însărcinată. A durat însă ceva timp până ce i-am convins pe părinții mei că îmi doresc cu adevărat să devin violonist. Amândoi erau muzicieni și aveau niște gânduri de meserii „mai serioase” pentru mine. Până la urmă, însă, insistențele mele i-au convins, așa că la vârsta de 6 ani am început studiul viorii.

Interviu cu violonistul Alexandru Tomescu: „Directoarea grădiniţei a fost foarte mulţumită pentru că am câştigat premiul I”

Părinții te-au încurajat, sprijinit?

– Mama mea a fost profesoară de vioară și își continuă și astăzi activitățile pedagogice, organizând, în plus, numeroase concerte, concursuri și evenimente pentru tinerii muzicieni, în calitate de președintă a Fundației „Remember Enescu”. Tatăl meu a fost pianist și el m-a însoțit la primele concerte și concursuri la care am participat. Ultimul dintre ele a fost concursul pentru vioara „Stradivarius”, în 2007, când am cântat împreună Sonata a III-a de George Enescu. Iubea muzica lui Enescu și o cânta ca nimeni altul.

Când ai apărut pentru prima oară pe scenă, cu publicul în față? Ce ai simțit atunci?

– Am început să cânt în public încă din primii ani de vioară, practic când eram încă la grădiniță. Participam la concursul „Cântarea României” de pe atunci și țin minte că directoarea grădiniței a fost foarte mulțumită pentru că am câștigat premiul I. La început, în primii ani, copiii nu sunt neapărat conștienți de toate lucrurile care se întâmplă acolo, pe scenă, sau în sală. Eu am încercat de fiecare dată să mă bucur de experiență, să reușesc să mă conectez cât de bine pot cu publicul căruia îi cânt. Desigur, aceste lucruri s-au cristalizat și s-au consolidat în timp, de-a lungul sutelor și miilor de concerte. Atunci când sunt pe scenă simt respirația sălii, ca un freamăt care ajunge până la mine, sunt aproape întotdeauna orbit de lumina reflectoarelor. Încerc să mă conectez cât de bine pot cu partenerii mei de scenă pentru a putea rezona împreună cu ei. În clipa în care avem timpul necesar pentru a construi acea atmosferă, acea tensiune muzicală care ne aduce pe toți împreună, artiști și public, atunci magia se întâmplă.

Citește și Exclusiv. Scriitoarea Cristina Onofre Rousseau povesteşte în „Jurnalul de Argeş” cum s-a născut o carte document: „Oamenii Daciei”

„Am avut norocul uriaș să o am pe mama prima profesoară de vioară”

La ce vârstă ai început să ții propriile turnee? Știu că ai ieșit peste hotare la o vârstă fragedă. Ai avut probleme?

– Primul turneu l-am avut la vârsta de 9 ani. Am călătorit atunci împreună cu tatăl meu în mai multe orașe din Germania și din Austria. Erau niște călătorii extraordinare, mai ales prin ochii unui copil crescut în perioada comunistă. Am rămas cu amintiri foarte plăcute din aceste călătorii. Desigur, pentru a obține, în timp util, toate actele și avizele necesare, părinții mei trebuiau să depună niște eforturi uriașe, cu cel puțin un an de zile înainte. Foarte mulți erau surprinși când ne vedeau întorcându-ne din străinătate. Întotdeauna am simțit că locul și menirea mea sunt aici, în România. Am trăit de mai multe ori frustrarea de a rata concursuri sau concerte importante din cauză că nu obțineam la timp aprobarea pentru pașaport sau venea prea tarziu, la o zi distanță. Lucrurile acestea se petreceau înainte de 1989 și poate par greu de înțeles tinerilor de astăzi. Aceasta era însă realitatea de atunci și ar trebui să apreciem la deplina sa valoare libertatea de mișcare de care ne bucurăm în ziua de astăzi.

După 1990, te-ai impus, pas cu pas, pentru a deveni cel mai important violonist din România. Cum ai reușit? Muncă, repetiții de zi până seara? E suficient talentul?

– Am muncit în mod serios încă de când am început să cânt la vioară. Este foarte important lucrul constant, zi de zi. Am avut norocul uriaș să o am pe mama prima profesoară de vioară; așadar ea a putut supraveghea în fiecare zi progresele pe care le făceam. Nu am ars etape, părinții mei au avut înțelepciunea să mă lase să mă dezvolt în mod natural, ca muzician, fără să se lase tentați de mirajul copiilor minune. La început, în primii ani, studiam doar câteva ore pe zi. Treptat, timpul aceasta a tot crescut, în funcție de exigențele mele și ale programelor pe care le pregăteam. În mod cert, talentul este binevenit în ecuație, dar el singur nu este suficient. În funcție de personalitatea fiecăruia, un întreg cocktail trebuie echilibrat în fiecare zi: muncă, talent, răbdare, rigoare, organizare, comunicare, inteligență emoțională, empatie, viziune pe termen lung și multe altele.

Cum ești ca om? Mulți cred că un interpret este un robot care are în față o partitură muzicală pe care trebuie să o execute perfect. E suficient asta?

– În niciun caz interpretul nu poate fi asemuit unui robot. Exact umanitatea noastră este cea care face toată diferența, este cea care face ca fiecare interpretare să fie unică și irepetabilă. Sigur, în ziua de astăzi mulți aspiră la perfecțiunea tehnică, iluzie creată de înregistrările de studio care circulă pe CD-uri. În realitate însă, suntem cu toții oameni și, în ultimă instanță, exact micile imperfecțiuni sunt cele care fac ca un spectacol să aibă viață, să fie reusit în adevăratul sens al cuvântului. Niciodată nu am avut drept scop final perfecțiunea rece și lipsită de viață; am încercat, de fiecare dată, să transmit cât de bine pot emoțiile mele prin intermediul muzicii.

Citește și „Însemnări”-le pictorului Sorin Ilfoveanu

„Revin întotdeauna cu plăcere la Filarmonica Piteşti”

Ce planuri ai? Nu sunt multe concerte pentru vioară celebre, vreo 10-12. Le reiei, doar ca să vezi cum te manifești la 20, 30, 40 de ani?

– Am în repertoriu peste 35 de concerte pentru vioară și îmi place ca în fiecare an să adaug noi și noi concerte. Anumite concerte mari, cum ar fi Beethoven sau Brahms, îmi place să le reiau în etape diferite ale vieții mele pentru că îmi arată cât am evoluat și unde am ajuns pe drumul meu de artist. La 18 ani, când cântam prima dată concertul de Brahms, mi se părea că deja îl înțeleg și îl stăpânesc. Acum, realizez că abia de acum încolo încep să îl înțeleg cu adevărat.

Ai fost angajat al Filarmonicii Pitești. Ce amintiri ai?

– Am avut plăcerea de a fi solistul concertist al Filarmonicii Pitești vreme de mai multe stagiuni. Înființarea filarmonicii știu că a fost considerată o misiune imposibilă vreme de mulți ani și după părerea mea vi se datoreaza întru totul. M-am bucurat mult să pot contribui cu muzica pe care o cânt la dezvoltarea uneia dintre cele mai tinere și mai dinamice filarmonici din România. Revin întotdeauna cu plăcere aici, deoarece cu multă migală și cu multă perseverență, în Pitești a fost construit un public fin cunoscător al muzicii clasice, care știe să aprecieze muzica de calitate.

Citește și Piteşteanca Otilia Rădulescu-Ipek, de la muzica uşoară la soprană în Istanbul

Distribuie!

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole asemănătoare

Ultimele articole

Omul săptămânii

Opinie

Din ediția tipărită

Dănuţ Bica are promis un loc în CNA

Cu o cotă de Unirea Slobozia să bată FCSB, la pariuri, senatorul Dănuț Bica își va lua adio de la Parlament, după două mandate. A fost plasat, ca să...