# America în 21 de zile (4)
Nici un turist pe care viața sau ața îl duce în San Francisco nu concepe să nu urce pe Golden Gate. El reprezintă brandul, busola, măreția, geniul ingineresc și aroganța acestui influent oraș californian identificat dintotdeauna cu spiritul liberal. Localnicii spun că acest pod controversat, ce atrage sinucigașii ca un magnet, a costat 200 milioane de cuvinte și 35 milioane de dolari. A fost nevoie de peste 50 de ani pentru a-i convinge pe californieni, mai întâi de necesitatea lui, apoi de faptul că el poate fi și realizat. Planuri pentru construcția podului au existat încă din 1871 (asta ca să vedeți pe ce picior de dezvoltare dansa California încă de la sfârșitul secolului nouăsprezece, când pe la noi, prin București, încă bătea ciuma), însă a fost efectiv construit între 1933 și 27 mai 1937, data la care a fost inaugurat. Atenție, podul a fost construit din donații, iar asta se întâmpla la doar câțiva ani după Marea Depresiune, când America era izbită de un val uriaș de șomaj și populația activă trebuia ținută ocupată, ca să poată trăi, pe de o parte, și ca să nu se revolte, pe de alta. Podul are 6 culoare rutiere și leagă San Francisco de orașul Sausalito. Traversează strâmtoarea Golden Gate și face legătura între Oceanul Pacific (la vest) și Golful San Francisco (la est). În ziua inaugurării a fost deschis numai pietonilor și a fost traversat de 200.000 de persoane, care s-au lăsat convinse cu greu că pot ajunge pe malul celălalt.
Golful San Francisco, o uriașă sală de fitness în aer liber
Eu și Leo Soare am urcat pe Golden Gate într-o zi de vineri după amiază, chiar la început de week-end, atunci când a fost liber și a putut să ne ducă cu mașina amicul nostru californian Dan Nițescu. Până să ajungem la 150 m deasupra apei, am putut admira zona de coastă ce șerpuiește de-a lungul golfului. Organizat ca zonă de promenadă, cu case de vacanță în plan secund, semn că piața imobiliară înregistrează din nou o bulă de creștere în California, comparativ cu ce se întâmplă în Europa, cartierul situat pe buza golfului arată vinerea după amiază ca o uriașă sală de fitness. Femei și bărbați, într-o coregrafie ad-hoc de esență suprarealistă, fac gimnastică în spații generoase, amenajate de primărie pe iarbă sau pe nisip. Familii cu bebeluși întind cearșafurile pe iarbă și savurează din plin debutul de week-end, după o săptămână încărcată de muncă. Ceasul biologic al Americii postmoderne, și aici California este exemplu clasic de manual, bate doar pentru două cicluri ale vieții: saptămâna de muncă și week-end-ul. În primul ciclu, timpul se comprimă cu o asemenea intensitate încât abia observi că respiri, în al doilea, el se dilată la dimensiuni ireale și fiecare secundă de odihnă pe care o savurezi împreună cu familia sau cu prietenii îți pare o veșnicie. Așa sunt setați americanii, să prizeze week-end-ul ca pe un drog care le oprește timpul în loc, tocmai pentru ca ei să-și poată încărca bateriile pentru ziua de luni. De aceea, cele trei zile de odihnă de la fiecare sfârșit de săptămână al Americii domestice sunt sinonime cu o mică veșnicie. Văzând o asemenea descătușare și desfășurare de tonus pozitiv, în vinerea în care am traversat coasta golfului San Francisco în drum spre Golden Gate, am realizat că, de fapt, pentru californieni nu mai există timp care să merite să fie măsurat în afara acestor două cicluri ale vieții: zilele de muncă din timpul săptâmânii, în care parcă sunt robotizați, respectiv week-end-ul lăsat de la Dumnezeu, ca o uriașă porție de plăcintă americană ce trebuie neapărat savurată cu familia.
Recifuri de cicliști, rulând spre podul cu cele mai multe sinucideri din California
Pe coastă bate ușor vântul, briza Pacificului își cere drepturile, așa că e recomandabil să porți o geacă de fâș subțire, dacă te hotărăști la o escaladare pedestră pe Golden Gate. E bine de știut că podul a fost închis din cauza vântului puternic de cinci ori în istoria sa: 1951, 1982, 1983, 1996 și 2005. Ca o paranteză, vânturile din 1982 au fost îndeajuns de puternice ca să provoace o clătinare vizibilă a Golden Gate. Ce m-au impresionat, de asemenea, au fost recifurile de cicliști care urcau și coborau, într-un flux amețitor, pe și de pe Golden Gate. Turiștii pe banda lor, cicliștii pe banda lor, cam așa se derulează pelerinajul, fie pedestru, fie pe roate, spre un pod cu o lungime de 2737 m și care nu-i doar un monstru de oțel, ci și o strălucită operă arhitecturală realizată în stilul Art Deco. Ce mi-a mai atras atenția în aventura mea de-o după amiază pe Golden Gate? Un adevărat florilegiu de culturi și religii, exprimat prin turiști sosiți din toate cele patru puncte cardinale ale planetei și care gângureau mirați, ca niște vrăbii injectate cu prea multă adrenalină, în toate limbile pământului. Am văzut chiar și cupluri de homosexuali care se țineau de mână, se extaziau de măreția podului și apoi își făceau selfie cu telefonul. Pe Dan l-au și oprit doi brazilieni veniți tocmai din Sao Paulo, care l-au rugat, cu o intonație a vocii și o politețe specifică de gay, să-i imortalizeze pe Golden Gate. Am vrut să intru în vorbă cu ei, am ezitat, iar apoi am regretat că n-am făcut-o. M-au mai impresionat, de asemenea, panorama golfului și a orașului San Francisco, pe care ți le oferă Golden Gate, cu celebra închisoare Alcatraz în fundal, dar și traficul infernal de pe pod. Te ia vertijul dacă privești în jos și parcă înțelegi câte ceva din depresia și nebunia sinucigașilor care vor să-și încheie astfel socotelile cu viața. Revenind la traficul infernal de pe pod, media anuală zilnică a autovehiculelor care traversează Golden Gate a fost calculată la 118.000 de vehicule. De fapt, la oricare dintre cele două capete ale podului te-ai poziționa mai mult de 15 minute, ai asurzi din cauza zgomotului generat de bolizi. Închipuiți-vă huruitul unui fluviu care se umflă și apoi se revarsă ordonat pe cele șase benzi ale Golden Gate și spulberă totul în calea lui. Cam asta este senzația pe care am avut-o când am poposit, la întoarcere, câteva minute la capătul dinspre San Francisco al podului, ca să fac o fotografie. Doar grinda de oțel pe care m-am sprijinit mi-a mai estompat ceva din senzația de teamă că fluviul acesta uriaș de mașini m-ar putea antrena și pe mine în dinamica lui infernală. M-am mai relaxat cînd am zărit un el și o ea, doi adolescenți superbi, fiecare ținând în lesă câinele din dotare și care se pregăteau să intre pe pod spre a-l traversa spre Sausalito. Atunci am înțeles de ce e frumoasă America, țara unde chiar și câinii au locul lor bine delimitat în societate și pot traversa Golden Gate, dacă sunt însoțiți de stăpâni.
Gabriel Grigore
0 Comentarii