În atmosfera artistică efervescentă a tranziției dintre secolul al XIX-lea și secolul al XX-lea, George Demetrescu Mirea a ocupat, în țara noastră, un loc important în tabăra conservatoare, opusă inovațiilor moderniste a căror avalanșă a fost declanșată de impresioniști. Mirea face parte dintre acei artiști care contrazic clișeul „geniului neînțeles”, valorizat abia după moarte. Cu el, lucrurile se petrec invers. S-a bucurat de mult prestigiu în protipendada bucureșteană, a executat numeroase comenzi publice și private, remarcându-se în special ca portretist, deși aspira (ca mai marele și îndepărtatul său înaintaș neoclasicist Jean Auguste Dominique Ingres) să fie un creator de ample compoziții alegorico-istorice.

Printre studenţii săi s-a numărat şi George Petraşcu

G.D. Mirea a realizat aproximativ trei sute de portrete, picturi murale la Universitatea din Iași și la Catedrala din Constanța, acestea din urmă controversate la vremea respectivă, medalioanele de pe frontonul Ateneului Român din București, compoziții de mari dimensiuni. De asemenea, ca semn al recunoașterii sale în epocă, a ajuns profesor și apoi director al școlii de Belle-Arte din București. Printre studenții săi s-a numărat și George Petrașcu, devenit ulterior membru al Academiei Române. Pe când Mirea era în plină glorie, Barbu Ștefănescu Delavrancea, într-un articol în care îl lauda, dar îl și critica, afirma: „Mirea e singurul artist de la noi care a învins pe deplin și a cărui victorie nu se mai poate pune la îndoială”, iar Alexandru Odobescu îl considera pictorul capabil să ilustreze istoria noastră națională, după ce a văzut tabloul său istoric „Mihai Viteazul privind capul lui Bathory”, expus la Paris și la București în 1882, respectiv 1883. Altfel spus, Mirea a fost un „pictor oficial” al epocii sale.

A vrut să studieze medicina

G. Demetrescu Mirea s-a născut la Câmpulung în 16 aprilie 1852. Tatăl lui George Mirea a fost preot, apoi protopop, iar mama sa avea aptitudini artistice moștenite de la tatăl ei, condicarul Pandelescu, ce împodobea manuscrise cu iscusință. Un frate mai mic al lui G.D. Mirea, Dimitrie, a devenit sculptor. Aptitudinile artistice ale lui Mirea se manifestă devreme, din școala primară, când desenează o compoziție reprezentând „Bătălia pompierilor din Dealul Spirii”, cumpărată de arhimandritul mănăstirii Negru-Vodă, unde slujea tatăl artistului. Sosind la București, se înscrie la Colegiul Sf. Sava, unde-l are profesor pe artistul C. Stăncescu. Acesta-l îndrumă și-l încurajează, apreciindu-i talentul. Cu toate acestea, Mirea vrea să urmeze medicina la școala doctorului Carol Davila, dar acolo se studia și arta cu Valch și Sava Henția, deci Mirea are ocazia să-și exprime în continuare realul său talent. În fine, George Demetrescu Mirea renunță la ideea de a fi medic și se înscrie la Școala de Arte Frumoase, al cărei director era Aman.

Însoţeşte armata română în războiul de independenţă ca artist de front alături de Grigorescu

După cinci ani de studiu, în care fusese mereu șef de promoție, câștigă o bursă în străinătate (de care nu beneficiază decât după trei ani) și este desemnat să însoțească armata română în războiul de independență, ca artist de front, alături de N. Grigorescu, Sava Henția și Carol Popp de Szathmary, pentru a imortaliza scenele din război. Ca desenator, Mirea se dovedește foarte îndemânatic, cu un fin simț de observație și cu o mare forță de sinteză. În 1878, Mirea primește, în sfârșit, bursa pentru studii în Franța, sprijinit fiind și de Ioan Ghica. Acolo, Mirea studiază la Luvru opere de Tizian, Velazquez și Veronese și își dă seama de insuficiența cunoștințelor sale, așa că se înscrie la Școala Națională de Arte Frumoase, în atelierul lui H. Lehmann, pictor francez de origine germană, fost elev al lui Ingres și portretist apreciat pentru noblețea ce-o conferea personajelor. În perioada de un an în care a fost studentul lui Lehmann, Mirea a pictat una dintre cele mai reușite compoziții ale sale, ”Bacantă și Faun”, două superbe nuduri academiste, care fac trimitere la pictorii flamanzi, în special la Jacob Jordaens.

Studiază şi expune la Paris

După ce părăsește Școala de Arte Frumoase, intră în atelierul lui Carolus Duran, cu care avea afinități fiind atras de maniera sigură de sine, de senzualitatea și de succesul său. Duran fusese elevul lui Courbet și a devenit un portretist monden, cu înclinații către efecte facile și subiecte care făceau uneori concesii prea mari publicului. Mirea expune la Saloanele Oficiale pariziene, făcându-se cunoscut publicului prin portrete și autoportrete, dar el dorea să creeze compoziții ample, istorice și alegorice, astfel încât în 1882 expune o pictură de 20 metri pătrați, „Mihai Viteazul privind capul lui Andrei Bathory”. Voievodul e înfățișat stând pe tron, cu Doamna Stanca și copilul Pătrașcu alături, în picioare. Chipul voievodului este răvășit de oroare, de compătimire și de presimțirea propriului destin. În 1884, Mirea expune la Salonul Oficial din Paris tabloul său cel mai cunoscut, „Vârful cu dor”, inspirat din Poveștile Peleșului de Carmen Sylva. Pânza are aproximativ 35 de metri pătrați și reprezintă un păstor pe un vârf de munte, deasupra norilor, deșteptat de zâne ce plutesc în aer cu brațele întinse, chemându-l. Lucrarea a fost primită cu elogii la Paris, iar în țară era greu de găsit o sală unde să fie expusă. Originalul a fost trimis la Moscova în primul război mondial, alături de alte picturi valoroase, împreună cu tezaurul României. În țară a mai existat o replică realizată de artist la aceleași dimensiuni și o copie pe plafon în casa Nicolae Petrașcu din București. Marius Ionel