Exclusiv! Povestea lui Robert Glinţă, spusă de mama lui

de | 12.08.2021 13:47 | Actualitate, Dezvaluiri, Home, Sport

# Irina Glinţă: „Robert vrea ca lumea să se folosească de experienţele lui, să inspire şi să avertizeze asupra erorilor care s-au făcut cu el”

Robert Andrei Glință, sportivul piteștean care a intrat în finala de 100 metri spate de la Jocurile Olimpice de la Tokyo, ajungând între primii opt înotători ai planetei, are o poveste de viață inspirațională. La doar 24 de ani, este multiplu campion național și medaliat la numeroase competiții internaționale. În luna mai a acestui an a obținut medalia de aur la proba de 100 de metri spate la Campionatele Europene de la Budapesta, devenind primul înotător român campion european într-o probă masculină. Iar la sfârșitul lunii iunie a primit distincția de Cetățean de Onoare al Piteștiului. Toți am auzit de performanțele remarcabile ale tânărului Robert Glință, dar puțini cunoaștem parcursul său și încercările pe care le-a întâmpinat și depășit cu o determinare impresionantă. Despre toate acestea ne-a vorbit mama lui, Irina Angelica Glință, într-o confesiune emoționantă, presărată cu detalii concrete și istorisiri din copilăria campionului.

Prin 2006, Robert Glință, la 9 ani și câteva luni, a început să meargă la ședințe de înot la un prieten al tatălui Ciprian Glință, dar Robert era fascinat de apă de când era copilaș, după cum povestește mama sa: „Oriunde vedea și cel mai mic pârâiaș, ne convingea cumva să ne oprim, să îl lăsăm să se bălăcească puțin cu piciorușele. Dar nu am crezut nicio clipă că ar fi vreo pasiune înnăscută sau de durată. Avea multă energie și ne doream să crească sănătos. Am încercat, cu ce aveam noi cunoștințe, să îl ducem să facă un sport. Dar, la înot, a mers pentru nevoia de a învăța să nu se înece – să stăm mai liniștiți și să se bucure mai mult în apele mai adânci decât el, când mergeam în vacanțe”.

Dar Robert a făcut și alte sporturi, karate cam doi ani și fotbal două – trei luni, sporturi care l-au ajutat în privința disciplinei și a concentrării, a stăpânirii emoțiilor și a determinării în pregătire. Antrenorul Florin Puia, sesizându-i înclinaţia către sportul acvatic, l-a recomandat după doar două luni de inițiere profesorului Viorel Ciobanul – care l-a cooptat în grupa sa de performanță din cadrul secţiei CSM Piteşti, alături de care s-a pregătit până la vârsta de 16 ani.

Performanţele nu au venit imediat, lucru care l-a ambiţionat pe Robert. Prima competiție amicală la care a participat Robert a avut loc în 2007, la câteva luni după ce a învățat să înoate, la „Cupa Mărțișor”. Prima medalie individuală a câștigat-o în decembrie 2008, când avea 12 ani (conform categoriei competiţionale de vârstă): locul III, în proba de 50 m fluture.

„În competiţiile internaţionale amicale, Robert a câştigat numeroase medalii, începând de la vârsta de 14 ani. Până la vârsta senioratului, în competițiile internaţionale oficiale, clasările pe podium, în probele individuale, au fost următoarele: – Concursul Ţărilor Central Europene (15 ani): locul II (100 m spate); – Festivalul Olimpic al Tineretului European (16 ani): locul III (100 m spate); – Concursul Ţărilor Central Europene (16 ani): 3 locuri I, un loc II şi un loc III – câştigă şi trofeul pentru cea mai bună performanţă, la masculin; – Concursul Ţărilor Balcanice (17 ani): un loc I şi un loc II; – Concursul Ţărilor Balcanice (18 ani): patru locuri I şi un loc II; – Campionatul Mondial de Juniori (18 ani): un loc I. La seniori, a reușit să se califice în finale de la prima sa participare, medaliile curgând abia mai târziu, și toate fiind înregistrate la Campionatele Europene: o medalie de aur (în bazin lung, 2021), 2 medalii de argint (una în bazin lung – 2021 și una în bazin scurt – 2018) și două medalii de bronz (ambele în bazin scurt – în 2017 și în 2019)”, își amintește Irina Glință.

Robert are 100 de recorduri naționale, un bogat palmares competițional național și internațional și două recorduri mondiale, în august 2015- Recordul Campionatelor Mondiale de Juniori (100 m spate) și în decembrie 2015- Recordul Mondial de Juniori în bazin scurt (100 m spate).

Citește și Robert Glință a fost votat în unanimitate în CL Cetățean de Onoare al Municipiului Pitești

Robert Glință, cetățean de onoare al Piteștiului

„Mulți parcă prevedeau și așteptau ca, la un moment dat, Glință «să nu mai meargă»; circulau chiar sintagme de genul: «e ars», «e prăjit», «e terminat»”

În spatele performanțelor stă însă foarte multă pregătire fizică. Foarte puțini știu că, în 2017, lui Robert Glință i-a fost recomandat repausul total, din cauza unui sindrom de supraantrenament, și patru luni a stat departe de apă. „Inițial, nu am știut asta. Avusese anterior două «sincope» – una, la Campionatele Europene de Juniori din 2014, când, în mod inexplicabil, nu s-a simțit bine și nu și-a scos timpii precedenți. Iar a doua, la Jocurile Olimpice Europene din 2015, când, deși avea cei mai buni timpi europeni ai sezonului, a venit pe locul 4 la 50 m spate și pe locul 7 la 100 m spate. Însă ambele regrese au fost precedate și succedate de realizări masive – multe medalii de aur la Campionatele Balcanice, precum și, cel mai important, titlul de Campion Mondial de juniori în proba de 100 m spate, în vara anului 2015, pe când avea 18 ani, și un record mondial de juniori în bazin scurt, la finele anului 2015. Cum suntem în țara unde totul merge din inerție, nimeni nu și-a pus vreo întrebare temeinic argumentată cu privire la acele momente de «slăbiciune». Am aflat mult mai târziu că analizele lui nu arătau bine deloc, însă nimeni nu s-a preocupat să i le interpreteze sau să intervină în vreun fel. Au urmat Jocurile Olimpice de la Rio, bazin în care Robert, din nou, nu simțea că îl ascultă corpul. Nu simțea apa, așa cum spun înotătorii, iar timpii, deși buni (record național în semifinală), nu s-au dovedit succesiv spectaculoși – așa cum el știa că e capabil să-i atingă. Iar… «buba» a plesnit imediat după prestația lui Robert de la Campionatele Naționale de la Bacău, din aprilie 2017. A ieșit din proba de 200 m spate vlăguit complet, a vomitat, s-a prăbușit… și abia atunci s-au agitat apele pentru a se găsi o cauză științifică. Deși pare paradoxal, mulți parcă prevedeau și așteptau asta – ca, la un moment dat, Glință «să nu mai meargă». Circulau chiar sintagme de genul: «e ars», «e prăjit» «e terminat» – expresii care concluzionau că a fost atât de mult forjat, pe perioada adolescenței, în antrenamente, încât să i se termine deodată resursele părea inevitabil; și nu era chiar o teorie absurdă – foarte mulți din copiii buni ai generației lui Robert au pățit exact acest lucru. Iar concluziile s-au tras repede: analizele arătau că sângele lui era practic «otrăvit» de la atâta efort.

Disfuncțiile erau și la nivel de secreție a glandelor – ceea ce explica și de ce tonusul lui mental nu era mereu unul de invidiat. În sine, nu efortul intens și susținut l-a adus la acea stare, ci incapacitatea antrenorului de a-i construi o refacere corespunzătoare – sunt anumite metode prin care, după antrenamente, după competiții, se poate elimina tot acel acid lactic acumulat, toată acea tensiune adunată în mușchi și în organe, care devine ca o armă ce atacă propriul organism. Acesta a fost și motivul pentru care Robert s-a văzut nevoit să facă o nouă modificare în echipa de atunci (care consta doar din antrenorul de înot, la vremea respectivă – unul singur!, fără preparator fizic, fără psiholog, fără biochimist colaborator… fără nimeni și nimic altceva decât cunoștințele lui și ale tatălui său în materie de comportament fizic al corpului la supraefort)”, a povestit Irina Glință.

Citește și Robert Glință, un nou record național la 100 m spate

„Și-a propus întotdeauna obiective mici, raportate la el – pași mărunți”

Mama sportivului a subliniat și ce l-a ajutat pe Robert să treacă peste toate provocările. „După părerea mea, faptul că Robert a ajuns atât de departe pe scala performanței se datorează faptului că și-a propus întotdeauna obiective mici, raportate la el – pași mărunți care l-au ajutat să simtă satisfacția împlinirii. La început, a fost ambiția de a îi depăși pe ceilalți din grupă. Mai târziu, de a obține un loc pe podium, la Campionatele Naționale. Ulterior, de a stabili recorduri naționale și, implicit, personale. Când rezultatele internaționale erau departe de a putea fi concretizate în medalii, și-a propus calificări – în semifinale (ceea ce nu e puțin lucru, în înot, să fii printre 16 cei mai buni sportivi ai Europei/lumii), apoi în finale.”

„Interesul americanilor nu este să crească un competitor pentru conaționalii lor…”

Robert a studiat Psihologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, apoi s-a transferat, pe același profil, la University of Southern California din Los Angeles, însă a renunțat la bursa în America și s-a reîntors în România. „În S.U.A., sportului i se alocă o importanță și resurse colosale, greu de descris sau de imaginat. La nivel universitar, interesul pentru a oferi burse atleților cu rezultate impresionante pe plan internațional este dat de miza majoră din competițiile dintre colegii. Practic, universităților le sunt alocate fonduri pe baza acestor rezultate sportive, astfel încât sunt dispuse să plătească burse acelor sportivi care se vor transforma în «pomi roditori». Ceea ce implică utilizarea lor la maximă capacitate, în cadrul acestor «conferințe» dintre colegii, școala nefăcând niciun rabat la pretențiile de studiu- prezență la cursuri, predare de lucrări, examene fără nicio acceptare de amânare. Dincolo de aceste rigori, studenților le este mai greu permisă deplasarea la concursurile internaționale unde și-ar putea reprezenta țara de origine. Iar participarea la concursurile care ar putea oferi recompense financiare este intens descurajată. Iar dacă cineva decide să participe, nu are voie să încaseze premiul – fie îl donează universității, fie altcuiva. Robert a decis să se întoarcă atunci când primul an școlar se apropia de sfârșit, conferințele dintre universități se terminaseră, iar interesul antrenorilor pentru continuarea pregătirii înotătorilor nu mai era la fel de activ.

Urma un campionat mondial la care Robert se calificase și, dacă rămânea în campus, trebuia să plătească atât cazarea, cât și utilizarea bazei sportive – dincolo de faptul că nu era cert cine l-ar fi antrenat. Pe scurt, interesul americanilor nu este să crească un competitor pentru conaționalii lor, în competițiile majore internaționale, ci să găsească acei sportivi care să le aducă puncte în bătălia interuniversitară, capabili să performeze la nivel înalt în cât mai multe probe, într-o manieră continuă, unde vârful de formă trebuind să fie o constantă, și nu o construcție strategică cu maximumul atins la concursul cel mai important al sportivului. Să nu mai vorbim că, între colegi, un străin nu va fi niciodată primit și tratat cu prețuire și deschidere, ci mai degrabă cu un soi de invidie și de camaradenie disimulată”, ne-a dezvăluit mama lui Robert.

Antrenament de luni până sâmbătă. Tatăl îi este antrenor de pregătire fizică

Anul acesta, înainte de Jocurile Olimpice, programul de antrenament al lui Robert Glință conținea, de luni până sâmbătă, o pregătire în bazin, dimineața, de aproximativ două ore, dublată, în zilele de luni, miercuri și vineri, fie de un antrenament în bazin (de aproximativ o oră și jumătate), fie de unul pe simulator (cu cercetătorul Pierre de Hillerin) și de câte un antrenament de pregătire fizică, în zilele de marți, joi și sâmbătă. Robert Glință a mai avut și susținerea psihologică a lui Aurelian Ursulescu. În ultimii doi ani, în afară de pregătirea în bazin, l-a avut alături pe tatăl său, Ciprian Glință, care i-a construit antrenamentele de pregătire fizică și care l-a acompaniat aproape permanent în exercițiile recomandate, lucrând cot la cot cu el. La început, pandemia de COVID-19 i-a afectat însă și pe înotători, pentru că nu au mai putut să se pregătească într-un bazin, ci au făcut antrenamente pe uscat, însă, „per ansamblu, așa cum Robert-însuși declara, amânarea Jocurilor datorită situației pandemice a însemnat pentru el un câștig – un extra-timp în care să își dezvolte capacitățile și să devină mai bun”, explică Irina Glință.

Citește și Interviu cu Robert Glinţă în vremuri de pandemie: ”Tot ce îmi ocupă timpul e pregătirea, la domiciliu sau în apropierea lui”

„Prezența în semifinale a însemnat o mare reușită, iar cea în finală, o minune de la Dumnezeu”

Acum și despre Olimpiada de la Tokyo, unde Robert a fost port-drapelul României la ceremonia de deschidere. Să ne amintim că a fost singurul înotător român care a ajuns în faza finalelor la JO de vară din 2016 de la Rio de Janeiro.

„Ceea ce Robert a reușit la Tokyo este deosebit, datorită concurenței excepționale care se întâlnește, de obicei, la Jocurile Olimpice. În particular, contează foarte mult și care este conjunctura pe plan internațional, cam cât de mulți sunt de același nivel cu tine în probele pe care le înoți – foarte buni, cei mai buni, într-un anume punct calendaristic. Iar în cazul probei lui, vorbim de 100 m spate, numărul înotătorilor care pot accede în primii 16 este destul de mare. Iar a celor care au șanse reale de a urca pe podium este cam de 10-12 sportivi – practic, componența finalei putea fi oricare alta, cuprinzând oricare nume din cele 16 ajunse în penultimul act. Iar performanța lui poate fi cuantificată la adevărata ei valoare și numai dacă ne uităm cine a rămas pe dinafara ultimului start – un american, cu timp excepțional înotat la trialurile de calificare ținute nu de mult în țara sa, doi foști campioni de juniori, care, chiar pe vremea când și Robert concura la acest nivel, își «pasau» recordul mondial de juniori de la unul la celălalt, de la o compatiție la alta, este vorba de grecul Apostolos și de italianul Sabbioni, germanul Ulrich, care l-a învins pe Robert la Festivalul Olimpic al Tineretului European de la Utrecht, când Robert a câștigat bronzul și neamțul aurul.

Citește și Robert Glință a dus steagul Piteștiului la Tokyo

Dincolo de faptul că toți erau aproximativ la fel de buni, era normal să ne dorim ca Robert să surprindă. Să reușească acum să își releve potențialul minunat pe care simte și simțim că îl are. Și am sperat la o minune – de asta avea nevoie, pentru a urca pe podium. Însă, și de această data, forma lui fizică nu a fost una grozavă în zilele de concurs. În parte, plecase obosit de acasă. După Europenele la care a reușit acel aur istoric, plusat de un argint spectaculos, Robert a trebuit să facă față unui maraton de invitații la diferite emisiuni, s-a simțit obligat să onoreze cu prezența și numirea sa drept Cetățean de Onoare al Municipiului Pitești și a dorit să răspundă tuturor celor care l-au solicitat pentru un interviu, fie televizat, fie în scris, fie înregistrat telefonic, pentru că vrea ca lumea să se folosească de experiențele lui, să inspire și să avertizeze asupra erorilor care s-au făcut cu el. Aceste drumuri și ore alocate media nu numai că i-au ocupat timp și energie, dar i-au destabilizat cumva și programul de odihnă, și pe cel al alimentației. Astfel încât, când a intrat în izolarea premergătoare plecării, de la Izvorani, un loc în care căldura, imposibil de ținut în frâu cu aerul condiționat din cameră, îl făcea să se trezească cu hainele leoarcă de transpirație, a sperat că va putea să recupereze, să se odihnească pe cât îi cerea organismul să o facă – ceea ce nu s-a putut întâmpla. Pe de o parte, datorită condițiilor tocmai expuse, pe de altă parte, datorită faptului că și acolo a avut îndatoriri – care nu au lăsat timp nici măcar unui masaj înainte de plecare spre Tokyo.”

Citește și Piteșteanul Robert Glință și Mădălina Bereș, desemnați Purtători de Drapel pentru Team Romania la JO Tokyo 2020!

„După festivitatea de deschidere, mi-a spus pentru prima dată cât se simte de obosit…”

În contiuare, doamna Irina a rememorat prima discuție în care Robert a recunoscut că se simte obosit: „După festivitatea de deschidere, când Robert a fost port-drapel, mi-a spus pentru prima dată cât se simte de obosit, cum orele state în picioare și forțarea de a nu bea apă pe întreaga perioadă a prezentării la stadion păreau să nu mai poată fi acoperite de puținul timp rămas pentru somn. Probabil, zic eu, la imposibilitatea recuperării desăvârșite prin somn a conlucrat și presiunea pe care singur și-o pusese pe sine – voia să aducă bucurie românilor care o așteptau de la el. Iar asta înseamna cel puțin să fie prezent în finală, ca în urmă cu 5 ani, la precedenta ediție . Și, da, presiunea poate fi constructivă, când vorbim despre Robert Glință – însă nu și când el își simțea corpul atât de «neascultător». De aceea, prezența în semifinale, pentru noi – cei care știam cu ce dificultăți se confruntă – a însemnat o mare reușită, iar cea în finală, o minune de la Dumnezeu”.

Citește și Robert Glință, locul 8 în finala de la 100 metri spate:”A fost maximul ce am putut oferi la acest moment”

„Robert este un suflet ingenuu, dincolo de forţa pe care o demonstrează în bazin”

Dincolo de performanțele incontestabile și lăudabile, ne-am dorit însă să aflăm și cum este fiul și tânărul Robert de acum și cum era în copilărie, în adolescență. „Robert a fost dintotdeauna un copil ascultător, docil, harnic și descurcăreț. A trecut prin câteva peripeții infantile. Una a fost, spre exemplu, o joacă în urma căreia mâna i-a fost cuprinsă de flăcările care au aprins o bucată de carbid, dar, slavă Domnului, a trecut cu bine peste toate. A moștenit caracterul extrem de puternic al tatălui său, o capacitate de a îndura durerea cum puțini o au. Și o spun gândindu-mă la un alt episod, pe când avea 12 sau 13 ani. Plecase la Brăila, cu echipa CSM Pitești, la Campionatele Naționale. Noi, eu și tatăl lui, urma să mergem să îi urmărim doar ultimele două zile de concurs – sâmbăta și duminica. Dar, chiar în prima zi, a sărit, de jos, pe o masă de tenis. Nu a avut stabilitate și, de acolo, a căzut direct în cot. I-a sărit cotul din articulație. Dl. antrenor i l-a fixat imediat la loc și, a doua zi, a înotat proba de 200 m mixt cu mâna încă umflată și încă având mari dureri.

A urcat pe podium. Iar duminică, în ultima zi de concurs, a câștigat și proba de 800 m spate. Orice aș mai spune după relatarea aceasta mi se pare de prisos. Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt care să îl definească pe Robert cel din copilăria dăruită înotului, atunci acesta ar fi disciplină. De la orele matinale la care se trezea fără cârtire, la antrenamentele pe care nu le comenta și până la a-și face întotdeauna bagajele singur, fie că pleca la un antrenament, într-o excursie/pentru o competiție de câteva zile ori într-o călătorie de săptămâni sau luni – în toate, era mai mult decât organizat și supus.”

Mama sportivului mai povestește că Robert este foarte categoric când vine vorba de principiile și de obiectivele lui, iar relația dintre mamă și fiu a avut întotdeauna la bază încrederea și prețuirea, sinceritatea și dăruirea. „Este un suflet ingenuu, sensibil, dincolo de toată această forță pe care o demonstrează în bazin. Motiv pentru care, când am ceva… mișcător, emoțional vorbind, de discutat, știu că la el găsesc înțelegere fără a mă judeca în vreun fel. Din partea lui nu am simțit critică, ci doar… apreciere, acceptare și dragoste. Pentru că nu se așteaptă la prea multe- financiar sau chiar din punct de vedere al timpului pe care i l-aș putea dărui- tot ceea ce îi ofer, poate mese gustoase… sau poate un mic sprijin cu vreo sarcină administrativă sau școlară, primește cu recunoștință, nearătând nici cel mai mic semn de supărare dacă nu îi pot fi de folos. În câteva cuvinte, relația noastră s-ar putea descrie ca fiind bazată pe respect reciproc, pe încredere în ajutorul și susținerea celuilalt, pe iubire declarată permanent și simțită indubitabil și pe o recunoștință manifestată constant pentru darurile primite (de Sus… și unul prin prisma existenței celuilalt)”, ne-a povestit Irina Glință.

Familia Glință

„Aşchia nu sare departe de trunchi”. Părinţii lui Robert Glinţă, amândoi sportivi

Irina Glință este de profesie economist. Este expert-contabil și a avut o firmă de contabilitate. Este autoare de romane („Vremuri de încercare”, „Căsuța de vacanță”) și poezii, primele fiind publicate prin 2011. Irina Glință a practicat karate Shotokan de când avea 15 ani, până aproape de 20 de ani. Așa l-a cunoscut pe Ciprian, tatăl lui Robert, care a devenit soțul ei, după ce mai înainte a fost antrenorul ei de karate. „Am reușit să obțin un titlu de vicecampioană națională la Kumite, la un concurs ținut la Cluj, pe când aveam vreo 17 ani. Am ajuns la centura neagră (1 Dan) un an mai târziu, dar nu am putut continua drumul performanței, la acea vreme. Îmi amintesc că, grație rezultatului menționat anterior, mă calificasem la Campionatele Europene – însă trebuia să îmi plătesc eu tot: deplasare, masă, cazare, taxa de înscriere în concurs… un kimono de calitate superioară… Eu și familia mea nu aveam, pe atunci, capacitatea de a susține astfel de costuri. Astfel încât am rămas să practic acest sport doar pentru plăcerea de a lucra acele tehnici, pentru siguranța pe care mi-o dădea în autoprotecția mea și pentru sănătatea pe care mi-o promitea. După nașterea lui Robert, nu am mai îmbrăcat kimonoul decât în scopuri demonstrative.”

Irina Glință încă mai primește mesaje de la părinți care o roagă să le spună cum să procedeze cu copiii lor, care nu vor să practice un sport sau nu mai vor să continue pe calea performanței. „Și îmi este foarte greu să le răspund, pentru că, în viziunea mea, oricât de mult și-ar dori un părinte sau oricât de mult ar investi acesta în pregătirea sportivă a copilului său, dacă el, copilul, nu își dorește cu toată ființa lui să practice acel sport, să îl îmbrățișeze cu tot ce aduce acesta – durerea din antrenament, năzuința într-un viitor plin de beneficii, bucuria și tristețea unor rezultate care pot surprinde plăcut sau mai puțin plăcut, capacitatea de a tolera eșecul și de a te ridica mai puternic, după fiecare moment deziluzionant (pentru că astfel de episoade există în viața oricărui sportiv, oricât de bine ar fi el antrenat, înzestrat sau privilegiat) –, părintele e neputincios și îi poate face copilului mai mult rău, decât bine, forțându-l să încerce sau să nu renunțe. De reținut: nu orice copil se naște cu abilități sportive – fiecare are alt dar. De aceea, condiția necesară și suficientă pentru ca un copil să se apuce de un sport (orice fel de sport: de la tir cu arcul, la înot și chiar la ciclism – activități pe care mulți copii le fac în scopuri recreaționale curente sau periodice – cum ar fi, în tabere sau în excursii) este ca părintele să îl ducă să învețe cât mai multe. Nu sportul care i-a plăcut lui (părintelui), nu sportul care este cel mai bine recompensat material (cum este tenisul, în momentul de față) sau mediatizat permanent (cum este fotbalul, la noi), nu sportul care te face mai frumos sau care te face cel mai vizibil (pe copil… și pe tine, ca părinte, odată cu acesta). Numai încercând cât mai multe sporturi (și nu cred că nu este oraș care să nu aibă câteva discipline deschise pentru a iniția copii), ne putem da seama către ce sport are înclinație copilul nostru și putem decide dacă ne permitem să îl susținem sau nu (și acum, din păcate, trebuie să recunosc și această mare piedică pe care o pune materialul în practicarea sportului de performanță în România). (..) Iar sfatul meu pentru cei care practică deja un sport – dacă sunt eu, cumva, în măsură să dau un sfat (îl dau totuși cu aceeași “pricepere” cu care aș îndemna orice om să iubească orice) ar fi acesta: faceți totul cu plăcere, cu încredere în propriile forțe, știind, în primul rând, că pe voi trebuie să vă mulțumiți și că cei de acasă nu vor avea puterea nici sa vă ia, nici să vă ofere bucuria unei împliniri, în timp ce voi aveți puterea de a obține și de a oferi și celorlalți totul!”, a mai spus Irina Glință.

Distribuie!

Articol scris de Mari Tudor

Redactor la Jurnalul de Argeș. Absolventă a specializării Jurnalism și a programului Comunicare Organizațională de la Universitatea din Pitești.

Abonează-te la newsletter!

Trimitem un newsletter pe zi, dimineața, cu știrile din ziua anterioară.

* indicates required

1 Comentariu

  1. Inspirat si reusit articol despre o familie- Glinta- cum nu sunt multe in judet !
    Ne-ar trebui macar cateva duzini ca sa urneasca ceva pe meleagurile pitoresti ale lui Manole !

Ultimele articole

Primul festival românesc la Washington, pe malul Potomacului * România, prezentată timp de două zile în capitala americană cu spectacole de dans și concerte, demonstrații de meșteșuguri tradiționale, ateliere interactive, expoziții și degustări culinare și oenologice
Primul festival românesc la Washington, pe malul Potomacului * România, prezentată timp de două zile în capitala americană cu spectacole de dans și concerte, demonstrații de meșteșuguri tradiționale, ateliere interactive, expoziții și degustări culinare și oenologice

La împlinirea a 25 de ani de la lansarea, în 11 iulie 1997, a Parteneriatului Strategic dintre România și Statele Unite, Ambasada României în SUA și Institutul Cultural Român din New York, împreună cu Consiliul Județean Maramureș și cu sprijinul financiar al Băncii...

Cazul ginerelui corupt, Andrei Stancu, arestat de DNA
Cazul ginerelui corupt, Andrei Stancu, arestat de DNA

Primarul Liviu Poşircă din Vultureşti: ”Firma funcţionează de 30 de ani, ginerele a apărut acum în viaţa fetei mele” Situație jenantă în Poliția Română, după ce un ofițer de Economic cu origini argeșene, dar angajat la București, a făcut maraton de fapte penale, 9 la...