8 ani a îndeplinit funcția de Episcop de Argeș Neofit Scriban, însă cea mai importantă activitate a sa este legată de unirea principatelor de la 1859, atunci când a făcut parte din divanul ad-hoc al Moldovei alături de Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri. Pentru motivul că a fost un înverșunat luptător pentru unirea principatelor, domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a numit printre altele și episcop de Argeș, unde a păstorit 8 ani de zile.
A reorganizat cursurile Seminarului de la Socola
Cărturarul și autorul de versuri Neofit Scriban s-a născut în anul 1803 în județul Suceava, fiind urmaşul unei familii ardelene la origine, din care descinde tatăl său, preotul Ioan Artimescu din Câmpulung Moldovenesc, căsătorit cu Pelaghia Bogatu. Cele dintâi cunoştinţe de limba elină Scriban le datorează călugărilor greci de la mănăstirea Todireni din Burdujeni. Îmbrăcând rasa monahală în mănăstirea Gorovei, i se preschimbă numele de Nicolae în Neofit. Ca şi fratele său Filaret, mai târziu şi-l va adăuga şi pe acela de Scriban. În 1827 era psalt al mănăstirii. Ieromonah la Iaşi, la Trei Ierarhi, în 1833 îşi reia studiile, audiind cursuri de literatură, filosofie, latină, greacă și franceză la Gimnaziul Vasilian, apoi la Academia Mihăileană. În 1838 urcă treapta de singhel, fiind numit totodată predicator şi catihet la Mitropolie. Rodul îndeletnicirilor de acum va fi un catehism tipărit cu litere latine în acelaşi an, Catihis sau învăţături de căpitenie ale Bisericii Răsăritene. La îndemnul profesorului său Eftimie Murgu, va studia între 1838-1839 la Bucureşti, la Colegiul „Sf. Sava”. Revine la Iaşi, ca predicator la Mitropolie şi catihet al şcolilor publice de la Trei Ierarhi, fiind ridicat la gradul de protosinghel. Scriban înfiinţează, în aprilie 1842, o şcoală publică la Fălticeni, la care funcţionează un an ca profesor, avându-l ca elev pe N. Gane, în vara lui 1843 administrează, ca egumen, mănăstirea Mogoşeşti, tot acum predă elina şi religia la şcoala instituită pentru călugări la mănăstirea Neamţ. I se impune, de asemenea, să corecteze Pidalionul tradus din greceşte de Veniamin Costache. După ce revine la Iaşi, în 1846, i se încredinţează funcţia de director al şcolii de la Trei Ierarhi. Până în 1862 el va reorganiza, împreună cu Filaret Scriban, cursurile Seminarului de la Socola, unde e profesor de istorie, filosofie, retorică şi limbă elină.
Adăposteşte întrunirile secrete ale comitetului unionist din Moldova
Între 1860 şi 1862 Scriban funcţionează şi ca membru al Consiliului Superior al Instrucţiunii Publice. Acum îi apar traducerea unei lucrări de simbolică dogmatică, Duplul paralel sau Biserica în faţa papităţii şi a reformei veacului al XVI-lea (1851) a lui Alexandru Sturdza, precum şi două manuale destinate şcolilor publice: Urziri istorice sau Curs metodic de istorie (1851), prelucrare după D.E. Levi-Alvares, în care introduce un capitol privitor la istoria ţării, şi Metoda pentru studiul limbei elenice (1861-1862), după J.L. Burnouf. Scriban va susţine cu înflăcărare cauza Unirii Principatelor. Scriban adăposteşte întrunirile secrete ale comitetului unionist din Moldova, numărând între alţii pe M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, C. Negri, D. Ralet, V. Mălinescu, Anastase Panu sau C. Hurmuzachi.
Este ales reprezentant al clerului în Divanul Ad-hoc din Moldova
Ca şi Filaret Scriban, Neofit va fi ales reprezentant al clerului în Divanul Ad-hoc din Moldova, a cărui deschidere o întâmpină cu un discurs, la 28 septembrie 1857. Se distinge şi acum ca adept al reformelor democratice. Rosteşte cuvântări în preajma alegerilor pentru Adunarea Electivă, apoi cu prilejul începerii lucrărilor acesteia şi adresează o Salutare României la 1859, ianuarie 24 (apărută în „Steaua Dunării”, la 3 februarie 1859), după alegerea ca domn în ambele Principate a lui Alexandru Ioan Cuza, pe care îl va felicita şi într-un cuvânt pronunţat la 12 decembrie 1861, cu ocazia proclamării Unirii definitive.
Este ridicat la rangul de episcop de Argeș și Edessa
În 1862 Scriban este ridicat la rangul de arhiereu, episcop de Edessa, în acelaşi an fiind numit şi episcop al Argeşului. Mai multe lucrări date la iveală imediat după Unire și anume Necesitatea clerului în societate şi nevoia de punere a sa în adevărata cale a sortirei sale (1859), Clerul român în faţa articulului 46 din Convenţiune (1860), Nelegalitatea şi defectuozitatea proiectului de lege pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor din Principatele Unite (1861), par a fi destinate întăririi poziţiei clerului în statul modern. Ca urmare, legea numirii episcopilor şi mitropoliţilor, sancţionată de Cuza în 1865, îl va îndepărta definitiv pe Scriban de domnitor. Refuză așadar în acest an titlul de episcop de Argeș, dar, mai păstoreşte, totuşi, ca locotenent de episcop în Argeş, între 1868 şi 1873. În această perioadă îşi editează cea mai mare parte a discursurilor sale în Cuvinte bisericeşti compuse şi rostite la deosebite ocazii (1868), va da a treia ediţie, revizuită, în limba română, a Mărgăritarelor lui Ioan Hrisostom (1872) şi o ultimă lucrare teologică, Testamentul Vechi studiat duce la cel Nou (1876). După un pelerinaj la Ierusalim, în 1878 se retrage la Burdujeni, unde se sfârşea din viaţă peste câţiva ani, cu gândul la unirea Transilvaniei cu România. Scriban lasă în urmă şi o modestă creaţie poetică, alături de câteva note de călătorie. Încercări poetice (1870) adună poezii ocazionale, evocând entuziasme colective sau dureri infime (La sfinţirea temeliei Academiei Moldovei, Vocea patriei, inspirată de înfiinţarea şcolii din Fălticeni, Liberarea sclavilor în Moldova la 1856, La unirea românilor, La moartea fratelui meu Gavriil Scriban etc.), precum şi câteva compuneri de tinereţe cu caracter elegiac şi meditativ (Lumea, Cătră cel mâhnit, Norocul, Exilul meu în pustie, la 1840, la mănăstirea Neamţ, Salutare Sucevei, vechea capitală a Moldovei), ce eşuează, toate, în prozaism, ca şi mai târziile stihuri din Plângerile unui sihastru pentru România (1875), cu accente de critică socială.
M.I.
0 Comentarii