Dictatura bunului simţ

de | 14.12.2011 16:59 | Opinii

# Marți, 6 decembrie. Astăzi este sărbătorit Sfîntul Ierarh Nicolae, cel care umple ghetuțele copiilor cuminți și-i mustră blînd pe ceilalți, arătînd o nuielușă. Istoria bisericească reține că Sfîntul, în calitate de episcop participant la Conciliul Ecumenic de la Niceea, i-a ras o palmă ereticului Arie, care venise cu prostii raționaliste, părîndu-i-se imposibilă dumnezeirea lui Hristos. În fața acestui gest, Împăratul Constantin, care patrona lucrările (dar nu era creștin, urma să se convertească abia pe patul de moarte), s-a simțit jignit și l-a băgat pe sfînt la răcoare, să se liniștească. Degeaba – în temniță, spune biserica, Nicolae și-a primit înapoi de la Hristos și de la Maica Domnului însemnele ierarhice și evanghelia. Extrem de convenabil. Așa că Arie a pierdut la vot, cu toate argumentele lui, (sigur, extrem de strîns, dar ce mai contează) iar creștinismul a devenit ce-a devenit. Minune cerească, nu?

# Miercuri, 7 decembrie. Da, societatea civilă românească a murit, Dumnezeu s-o ierte! A avut o copilărie chinuită, abia scăpase de Ceaușescu, tatăl castrator, că a încăput pe mîinile lui Iliescu, care nu mai era cizmar ci șiret, au bătut-o minerii, au înghețat-o anii lui nea Nicu Văcăroiu, a sedus-o și abandonat-o Emil. Pe urmă, în adolescență, a căpătat bulimie, s-a refugiat în consum, sub Năstase și Tăriceanu, consum pe credit, evident, că așa era modelul, le-a dat dracu de cauze idealiste și s-a îngrijit și ea să-și facă o casă, un sediu, o fundație, să-și termine studiile, mai o bursă în străinătate, mai un ICR, mai o sinecură pe la vreo ambasadă. Apoi, în floarea vîrstei, și-a ales un soț vaporean, cam urît și din topor, dar măcar le zicea verde-n față, puteai conta pe el, părea bărbat și de casă, cine să bănuiască ce-o să urmeze, alcoolul, jignirile, mîrlăniile, așa că a tăcut naiba din gură, s-a refugiat la cratiță, a încropit una-alta pentru ăia mici, mai o editură, mai un memorial al victimelor comunismului, mai niște traduceri din Cioran. Sătulă, dezamăgită, s-a îmbolnăvit de icter mecanic și s-a stins fulgerător. La groapă n-a condus-o mai nimeni, cine s-o plîngă, băieții erau plecați la muncă, în străinătate, fetele prin Italia… Pe mormînt au rămas niște coroane proaste, cu flori din hîrtie de ziar de prin anii 90, parcă revista “22” sau “Expres” sau așa ceva, că e criză. Apoi s-a așternut tăcerea. Grea. Așa că nu mă mai întrebați de ce nu protestează nimeni la ideea comasării alegerilor generale cu alea locale, în 2012…

# Joi, 8 decembrie. Americanii au 263 de supercomputere, arhitecturi de calcul complexe, capabile să efectueze 10 la puterea șaptesprezecea operațiuni matematice pe secundă. Bine ascunse în campusuri universitare sau în clădiri guvernamentale, aceste mașini asigură supremația americană în domeniul militar, modelează sisteme complexe precum cel al climei și sparg cele mai complicate coduri. Cu ajutorul lor poți configura un motor cu reacție sau un virus, poți controla piețe sau supraveghea oameni. De aceea, sînt o resursă de neprețuit. Acest lucru l-au învățat și chinezii, care au construit, în ultimii zece ani, 74 de supercomputere. Mai mult, Imperiul de Mijloc a creat recent cea mai puternică mașină de calcul, botezată “Calea lactee”, care este deservită de o armată de savanți, plătiți regește de guvernul de la Beijing. Americanii nu se lasă – proiectul “Sequoia”, dezvoltat în Laboratorul Național “Lawrence Livermore”, din San Francisco, va atinge o putere de calcul de 10 la puterea 18 operații pe secundă. Ce nume poetice dar și ce provocări la adresa spiritului uman! Pînă acum, nimeni n-a scris soft pentru asemenea monștri. Și nimeni nu știe ce se va întîmpla în momentul în care aceste supercomputere vor fi interconectate (ceea ce China va face în următorii cinci ani). Se va atinge oare masa critică de complexitate a structurii care să genereze conștiința de sine? Mulți savanți se tem că da. E ca în povestea aceea a lui Arthur C. Clarke, în care oamenii construiesc cel mai mare computer din lume și îi pun întrebarea supremă: Există Dumnezeu? După o scurtă perioadă de calcul, computerul răspunde: Da, acum există!

# Vineri, 9 decembrie. S-a încheiat summitul ultimei șanse, în care guvernele europene urmau să hotărască viitorul Uniunii Bătrînului Continent. Cu excepția Marii Britanii, toate celelalte state au acceptat punctul de vedere german, de întărire a disciplinei economice. Spus mai pe șleau, fiecare a cedat ceva din suveranitate, aliniindu-se viziunii austere venite de la Bonn, prin care se stabilesc limite ale deficitelor structurale naționale. De acum înainte, bugetele statelor euro vor fi aprobate mai întîi la Bruxelles și abia apoi în parlamentele naționale, iar la Consiliul de iarnă al UE se vor impune reforme importante pentru semnatarii documentelor. România, ca și celelalte 10 state care n-au adoptat moneda euro, are o marjă de manevră ceva mai largă, dar nu dă semne că ar vrea să-și joace cartea interesului național. Și asta în ciuda opiniilor critice din mediul economic, care nu neagă importanța controlului cheltuielilor bugetare, dar avertizează că pierdem viteză în dezvoltare. Dacă statul pune piciorul pe frînă, cine să desfășoare mari lucrări de infrastructură, cine să stimuleze consumul și să realimenteze ciclul economic? În plus, pe partea fiscală, experții spun că renunțarea prematură la moneda națională, în favoarea euro, taie orice posibilitate de joc al devalorizării, care să stimuleze exporturile. În fine, aliniindu-ne la politicile economice comunitare, s-ar putea să fim obligați la a elimina avantaje comparative, de tipul mîinii de lucru ieftine, impozitelor mici etc. Nu că le-am fi folosit cu succes pînă acum dar… orșicîtuși, vorba aceea! În fine, observatorii situației au mai remarcat că summitul n-a rezolvat problema datoriilor statelor UE, în lipsa unei Trezorerii comune și a unor eurobonduri care să “mutualizeze” aceste datorii. Tot ce s-a propus a fost constituirea unui fond comun de 200 de miliarde de euro, pentru ajutor. Atente la decizii, bursele au reacționat imediat, cu creșteri moderate. Scriu toate acestea și îmi dau seama că nu înțeleg mare lucru din ele, de parcă politica externă s-a transformat în curs de contabilitate. Dar ce-or înțelege cetățenii care vor fi consultați, în caz că schimbăm Constituția, ca să introducem noțiuni financiare? Cred că nici Brătianu bătrînul, dacă s-ar ridica din cripta de la Florica, n-ar mai pricepe pe ce lume se află! În trecut, ca să fii om de stat, era nevoie să știi istorie, politologie, comunicare. Acum, istoria e inutilă, ideologiile trag să moară, comunicarea s-a transformat în advertising. Pînă și clădirile puterii de stat seamănă cu sediile de bănci. Zău dacă nu mi-e dor de niște discursuri politice emoționale, de-alea interbelice! Sau de răsculații lui Dostoievski… Dar deh! Trăim în dictatura bunului simț. Ăla care se uită mereu în portofel, face liste de cheltuieli, se întinde cît îi e pătura, merge zilnic la serviciu și își plătește ratele la bancă.  Cristian Cocea

Distribuie!

Articol scris de Jurnalul de Arges

Abonează-te la newsletter!

Trimitem un newsletter pe zi, dimineața, cu știrile din ziua anterioară.

* indicates required

0 Comentarii