Mă întâlnii mai deunăzi cu un vechi prieten, poet tomișan. Și cum aveam de făcut o lungă călătorie împreună într-un tren amorțit pe șine spre un festival și mai somnoros, ne trezim că începem să ne ciorovăim pe seama orașelor noastre. Că, de, după cum e obiceiul din vechime la români, tot fierarul (era să zic țiganul) își laudă nicovala și ciocanul.
Auzisem cândva o metaforă care mi-a plăcut, că numai port la mare îi lipsește orașului Pitești ca să fie cel mai renumit. Era pe vremea când le depășise pe multe altele și ajunsese în clasificare pe al patrulea loc din punct de vedere industrial, economic și edilitar. Și cursa continua. Tocmai mă pregăteam să îi servesc tomișanului acest argument când prietenul meu mi-o luă înainte cu elogiul orașului său: colonie greacă dinainte de Herodot, cărțile exilatului Ovidiu, mozaicul roman, relicvele funerare… Dar se mândrește mai ales cu primarul actual, zice un exemplar cu totul unic de la nume și semnătură până la făcătură, care, chiar în această situație de criză, nu lasă orașul acela de la margine de țară să fie uitat sau îngropat în anonimat.
De câte ori apare la orizont o asemenea amenințare, face el ce face edilul jucăuș și stârnește o știre senzațională preluată și de presa internațională.
Ce să fac, tac și înghit. Orașul meu liniștit a avut parte de un primar așijderea.
Drumul lung, noaptea tot așa, vura-tura, cădem de acord că fiecare comunitate își are primarul pe care îl merită. Și poți să crezi că e chiar așa când el a fost ales a doua, a treia, a patra oară și încă o dată.  Și acesta este primarul meu. Poate și al lui. Că mai e un adevăr, poate superior, cum că primarul cel mai nimerit este cel care cade pe măsură urbei și urbea pe măsura lui. Dacă așa stau lucrurile, înseamnă că în nicun caz acel Mazăre n-ar fi putut să încapă în orașul Pitești, iar acest Pendiuc să fie staroste peste jucătorii tomișani. Dar în politică nu ai voie să spui ”nu” sau ”niciodată”. Și prostituata asta poate să tulbure multe destine.
Nu pot să inventez, nu pot să fabulez. Pendiucul nostru nu pilotează planoare, nici șalupe rapide, nu face acrobații suspendat de avioane, nu se lansează cu parașuta, nu schiază pe creste de valuri înspumate, nu face scufundări, nu zboară cu parapanta, nu defilează provocator în costum de ofițer cu fiul lângă el, nu dansează cu frumoase mulatre intercontinentale, cu trupuri de aramă fără ascunzători, nu vine la secția de votare cu o turmă de femei în bikini, n-am auzit să se lăfăie în proprietăți peste mări și țări.
Primarul nostru cuminte. Care tace și face! N-am de gând să-i prezint prietenului un raport. Nu este cazul să fac un inventar cu toate realizările. Evaluarea au făcut-o alegătorii când au mers la urne…
Schimbăm vorba, dar nu sărim pârleazul. Cum o duceți pe acolo din punct de vedere cultural, îl întreb pe amic. Mă asigură că totul e minunat: marea în furtună sau liniștită stârnește și răscolește orice imaginație de artist. Zările îndepărtate, soarele răsărit din valuri, jocul delfinilor, pinguinilor și lăstunilor, briza și zefirul, vapoarele care vin și se duc, stelele și luceferii de pe cer, nisipul de sidef, femeile de pe plajă, mai ales cele de la nudiști… Dacă nu scrii, nu pictezi, nu cânți, înnebunești…
Prietenul meu nu e nebun! Merge la festivalul literar cu o sacoșă de manuscrise. Poate se găsește o revistă care să-i publice câte ceva. Poate un sponsor, un editor…
Și din vorbă în vorbă ajungem și la cimitirul cultural: groapa Teatrului ”Fantazio”. Mormântul revistei ”Tomis”. Gropanul în care stă să se prăvale cazinoul… ”Dar la voi?”. ”Păi..” Centrul Cultural nu e un palat. Găzduit într-un bloc de locuințe obișnuite, îi tocesc scările sute de oameni în fiecare zi. Lansări de cărți, festivități, concerte, aniversări, comemorări, lecturi cu public, clase de muzică și de balet pentru cei mici, seri de muzică și poezie, activități pentru pensionari, cor, orchestră de lăutari, expoziții de arte plastice, filarmonică, filiala Uniunii Scriitorilor. Și, în sfârșit, un lucru nemaipomenit: trei reviste de cultură, ”Argeș”, ”Cafeneaua Literară” și ”Restituiri”, care apar cu regularitate. Primarul nostru nu furnizează știri senzaționale, cu acrobații și cadâne, dar a reușit să pună orașul Pitești pe harta culturală a țării și să găzduiască autori chiar de peste hotare. Dacă ar fi să dispară aceste reviste, am rămâne exilați la noi acasă și prăsiți în lume… Nu avem vapoare pe mare, nici macarale care să râdă în soare, nici pe Mazăre primar. Dar avem o filarmonică, un festival ”Zavaidoc”, un centru cultural și pe Pendiuc primar.

(Prof. Marin Ioniţă)