Nu vă doare capul de atâta politică? Hai să ne mai jucăm și în cărți.
Mai știm cum a scăpat de turcii învrăjbiţi Dimitrie Cantemir, elegantul domnitor al Moldovei, într-o caleaşcă rusească, sub poalele Ţarinei Ecaterina, după ce Petru I a fost bătut la Stănileşti. Ce va fi simţit fostul beizadea, arbitru al eleganţei de pe Bosfor, diplomat compozitor şi scriitor, care ştia, vorbea şi scria în mai multe limbi decât flăcăul de pe Crişuri, cu sufletul în trei cojoace, care striga în gura mare, ca orice negustor ce are marfă dubioasă de vânzare: „Pe unde trec, pe unde mă duc, lumea vorbeşte, şăpteşte, acesta este poetul Beniuc, ştie șapte limbi şi ruseşte“.
Ion Dincă, cetăţean piteştean din cartierul Trivale, pe margine de codru verde, pensionat cu decizie, nu a fost niciodată zălogit la Istanbul, nici nu s-a preumblat pe srăzile Petersburgului, nici nu a purtat perucă în Divan, dar a avut şi el gâlceava lui din care au zburat în lume nişte fascinante poveşti, strânse în câteva cărţi.
Din păcate, prea puţin cunoscute. Mărturisesc aici că pe mine m-au încântat. Sufletul meu rămas ţărănesc, era sensibilizat, toate poveştile ascultate la furcărie sau pe malul şanţului sau citite în cărţi populare, în colecţiile lui Petre Ispirescu, în volumele lui Iancu Vissarion, lui Marin Iovescu, fabulistul pe nume Speranţia şi alţi rapsozi ai satelor.
Dar impresia este, ca oricare, subiectivă. Însă mă mir de ce critica literară nu a făcut nimic să-l promoveze. Dar nu poţi să faci acest lucru, fără să-l cunoşti, fără să-l citeşti. Ion Dincă este scriitor autentic, dar care i-a scăpat printre degete istoriei literare. Şi asta numai pentru că locuieşte într-un cartier mărginaş al oraşului şi n-are alt statut soial decât de pensionar.  Altfel ar fi stat lucrurile dacă pornea din aristocraţia comunistă sau a treanziţiei, chiar aşa cum sunt acestea, de mucava…
Dar de ce am adus aici vorba despre caleaşca rusească, poalele Împărătesei şi Voievodul efemer? Povestea, poate apocrifă, a unui cronicar contemporan, care mai ieşea din tipare cu „O samă de cuvinte“, de o fi fost Neculce, de o fi fost altul, ne vrăjeşte şi pare adevărată, dar neterminată: cum că fiul domnitorului analfabet Constantin Cantemir, care se pretindea a se trage dintr-un neam de prinţi tătari, fiul lui, zicem Dimitrie, a ajuns în scaunul ţării, a trecut de partea Ţarului şi ca să nu fie găjbit de turcii învingători în acel război, care îl căutau cu iataganele scoase, a fost salvat de Ţarină, în acel mod ciudat. Ce va fi simţit în acea întunecime şi umezeală nu ni se mai spune. Dar aflăm dintr-o poveste a hâtrului narator care este Ion Dincu. Personajul principal, de această dată, un băiat din sat, poate chiar autorul, că tot foloseşte persoana întâi, la vârsta când făcea primul pas în adolescenţă. Când se spunea că încep băieţii să miroase a fuste. Adică să bage fetele în seamă şi să-şi cam lase minţile furate. Când începe marea zăpăceală a rutului aşteptat. Şi uite-aşa, tocmai când el începea să fie obsedat de fecioare cu miros de zambile, se trezeşte prizonier sub poalele unei mătuşe din vecini, care  la vârsta ei nu prea mai făcea baie nici în copaie. Transpirat, tumefiat, înecat de mirosuri pestilenţiale, se vindecă pentru multă vreme de dor de subfuste.
Am citat această poveste pentru că este mai scurtă. Altele sunt şi mai savuroase, fără să fie licenţioase.
Iar de data aceasta a avut mai mult noroc. Cartea a fost lansată şi savurată de un public variat la Biblioteca Judeţeană, aflată sub ocrotirea poetei Denisa Popescu Martin, lideră a intelectualităţii feminine din oraşul nostru.
Tot pensionar, tot din Trivale, Vasile Dorin Ghilencea, devenit prozator profesionist prin Liga Scriitorilor de la Cluj. Autor fecund, poate să umple cu volumele lui un întreg geamantan de voiaj.
După lansarea la Cluj și în alte localități din Ardeal a ultimului său roman publicat, intitulat „La marginea dimineții”, se întâlni la Pitești cu cititorii din această zonă. Două întâlniri în trei zile, la cele mai înalte foruri de cultură în domeniu, cărțile sale cu acțiune și personaje din Transilvania, pe vremea când își câștiga traiul acolo în calitate de veterinar profesionist, nu sunt, așa cum par la prima vedere, niște cronici dezidente sau apologete ale epocii ceaușiste. Dimpotrivă, ne înfățișează o viață normală sub crusta politică. Oamenii au rezistat, au supraviețuit, anonimi, s-au iubit, s-au căsătorit, au crescut copii, au avut chiar momente de fericire. Cu „La marginea dimineții”, ne aflăm în plină tranziție într-o lume intelectuală fără drame zguduitoare. Principalele acțiuni și personaje sunt cele pe care și le imaginează autorul, într-o lume de elite. Și așa se face că pe lângă valoarea literară, a cărții, se vrea și impresii și informații culturale. Nu întâmplător ne vom întâlni cu comentarii, dezbateri din lumea artelor plastice, teatrului, arhitecturii, muzicii, literaturii. Și texte netraduse, probabil cu intenția de a-l flata pe cititor și a-l face pe autor un adevărat personaj erudit. Cartea este prezentată elogios, pe coperta a IV-a, de Voichița Pălăceanu – Vereș și prin cuvinte rostite de poetele Allora Șerp și Denisa Popescu…

(Prof. Marin Ioniţă)