Nu mi s-a făcut scârbă de România. Nu mi-e ruşine că fac parte din poporul ei. Dar mândru de ce să fiu?
Da, m-am născut dintr-un popor plin de demnitate. Aşa am învăţat în cei şapte ani de acasă. Şi aşa mi s-a vârât în cap la şcoală. Şi era pe potriva firii mele. Şi am crezut că aceasta este cea mai importantă zestre. Şi n-ar fi alta mai mare pierdere decât să rămân fără ea. Şi am crescut în această credinţă. Şi am fost mândru de demnitatea poporului meu.
Dar ce-mi fu dat să văd mai zilele trecute la o ceremonie de zile mari, cu iz aniversar? Chelneri stilaţi purtau pe palme platouri cu fel de fel de bunătăţi, pe care le aşezau pe mese în faţa invitaţilor. Totul într-o ordine desăvârşită, în respect pentru eveniment şi cu stimă pentru personajul aniversat. „Mulţi ani trăiască – mulţi ani trăiască – mulţi ani trăiască” în clinchet de pahare. Dar n-a trecut mult până ce oaspeţii aceştia, chemaţi sau de ocazie, să nu se încaiere ca dulăii pe ciosvârte, de-asupra tăvilor cu fripturi şi prăjituri şi ce mai era pe acolo. Şi să-şi vâre mâinile în sosuri, pilafuri şi garnituri, ba chiar să-şi ascundă lingurile, furculiţele şi cuţitele în buzunare şi tăvile pe sub pulpanele hainelor. Şi tot acest spectacol avea loc în inima capitalei ţării. Şi chiar într-un spaţiu select. Şi chiar la aniversarea primului fost preşedinte, ales şi a doua oară în anii tranziţiei. La care popularul primar Marian Vanghelie invitase sute de persoane. Şi nu le păsa că paparazzi erau cu ochii aparatelor de filmat şi camerelor de luat vederi pe ei şi imaginile au făcut înconjurul lumii. Şi veneau din România. Şi nu se ştia bine dacă întâmplarea avea loc la o aniversare sau la un parastas…
Şi a fost să mai fie şi hramul unei mănăstiri. Mii de oameni au stat noaptea în frig şi în ploaie ca să aştepte începerea slujbei. S-au târât chiar în genunchi, au rostit rugăciuni, au bătut mătănii cu fruntea lovită de pămînt, au sărutat icoanele şi poalele călugărilor şi preoţilor. Dar, când a venit vremea sarmalelor, au dat năvală spre cazane, călcându-se în picioare.
De Mărţişor sau de 8 Martie se împărţeau flori trecătorilor, într-o piaţă, bineînţeles, în mod gratuit. Cum de s-a dus vestea? De unde s-a adunat atâta populaţie feminină de toate vârstele? N-au avut încredere că se va ajunge pentru toată lumea adunată? Nu se mulţumeau numai cu buchetul primit? Când momentul a devenit critic, n-au mai ţinut seama nici de legile civilizaţiei sau bunului simţ, nici de poliţiştii care încercau să facă ordine…
O societate de binefacere din străinătate împărţea ochelari de vedere. Mulţimea adunată de cu seară n-a mai avut răbdare să treacă pe la medicii care recomandau dioptriile. Vă puteţi imagina spectacolul…
Mai ieri-alaltăieri în mai multe magazine inaugurate în diferite oraşe se distribuiau gratuit sticle de ulei. Spectacole repetate. Nici personalul, nici oamenii de pază, nici poliţiştii nu puteau sta în faţa stihiei. Printre concurenţi, oameni bătrâni, bolnavi, invalizi, în cârje…”A pus foamea mâna pe noi, ne-a încolţit săracia”.
Foamea, sărăcia şi lipsa de demnitate.
Partidele se pregătesc de alegeri. Probabil că au şi început să facă stocuri. Cu o sticlă de ulei, cu o pungă de zahăr sau de făină, cu două sarmale şi un cârnat poţi să cumperi un vot.
Nu mai votăm noi. Votează, legată la ochi, foamea şi sărăcia. Şi dacă merge tot aşa, din pomană în pomană, vom ajunge curand-curând la Marele Parastas!
Şi când poporul unei ţări ajunge gloată jalnică, ce mai este de făcut?
Prof. Marin Ioniţă