De ce huiduie lumea, în loc să facă plecăciuni

Un singur lucru a umbrit superba victorie a lui Lucian Bute asupra francezului Jean Paul Mandy, de sâmbăta trecută. Faptul că Elena Udrea s-a ales cu un cor de huiduieli la finalul partidei, din partea miilor de spectatori prezenţi în sala în care s-a desfăşurat marea gală pugilistică. Eu aş lua totuşi partea bună a întâmplării. Să nu credeţi că este puţin lucru să fii huiduit şi fluierat la unison de o aşa grămadă de oameni, mai ales într-un moment în care toată lumea ar fi trebuit să fie bucuroasă pentru succesul categoric al lui Bute. Faptul denotă carisma specială a ministrului Dezvoltării şi Turismului, felul în care poate atrage într-o clipită atenţia, generând reacţii prompte ale mulţimii. Pe alţi politicieni, poţi să-i plimbi ca pe căţel prin faţa lumii, că n-ai să vezi vreo atitudine, nici pro, nici contra. Sunt nuli în faţa oamenilor. Ei bine, Elena Udrea a reuşit două performanţe la meciul lui Bute. Prima, că a rupt un minut din gloria marelui campion şi a doua, că în acel minut a depăşit ca decibeli chiar huiduielile cu care a fost însoţit pe parcursul partidei francezul Mandy. Cum spuneam, nu e deloc puţin lucru.
Ce se întâmplă sus, acolo unde evoluează vedetele puterii, îşi are corespondent şi în teritoriu, unde joacă ghiolbanii portocalii din diviziile inferioare. La Argeş, de pildă, te pomeneşti cu astfel de huiduieli unde te aştepţi mai puţin. Nu demult, la Câmpulung, Mircea Andrei, venit cu o liotă de băgători de seamă din partid, s-a trezit luat cu huo şi fluierat în plină stradă. Şi asta în condiţiile în care omul e convins că argeşenii pur şi simplu ard de nerăbdare şi numără zilele până la alegeri, pentru a-şi putea pune ştampila de vot pe numele său. La fel ca Udrea, şi Andrei s-ar fi aşteptat la aclamaţii, nicidecum la huiduieli, în condiţiile în care pe cei doi îi leagă o afinitate deosebită pentru bani şi cară sarsanale de fonduri europene pentru binele poporului. De fapt, ştiţi de ce este Mircea Andrei mic şi îndesat? Pentru că duce în spate povara grea a responsabilităţii şi interesului pentru argeşeni şi abia dacă mai poate ţine în braţe vrafurile de proiecte şi valizele cu bani europeni pentru judeţ. Presa mugeşte realmente, dornică să descrie cât mai prompt şi detaliat faraonicele ctitorii ridicate pe hârtie de marele senator dâmboviţean. Nerecunoscătoare lume, să nu aprecieze toată această salahoreală şi să huiduie.
Aş putea fi acuzat de prea mult sarcasm pentru cele spuse mai sus. Dar se potriveşte de minune situaţiei pe care o trăim cu toţii. O lume în care minciunile şi ipocrizia politicienilor sunt ambalate în polei de muncă asiduă în folosul poporului, în care sărăcia, disperarea şi lipsa de perspectivă a oamenilor contrastează izbitor cu opulenţa, reclama agresivă şi aroganţa celor care ne conduc. Vorbeam de Mircea Andrei. Păi cât de mic să fii ca om, să te baţi cu pumnul în piept fără pic de jenă, de să se audă în tot judeţul, lăudându-te că ai adus saci de bani în Argeş, dar preluând de fapt munca altora? Exemple sunt cu duiumul, în care senatorul disperat după imagine n-a ezitat să se pună în fruntea unor delegaţii venite să inspecteze şi să culeagă laurii unor investiţii făcute de alţii. Doar în capul unora ca el se poate cuibări ideea că poate intra prin efracţie în sufletele noastre, ori că poate căpăta respect, prin fraude de imagine. Tocmai de aceea huiduie lumea când îi vede, în loc să facă plecăciuni. Pentru că le simte falsitatea şi ipocrizia, în goana lor lacomă după putere şi bani. Vorba Marchizului de Sade, care ilustrează la fix comportamentul omului politic în faţa mulţimii: „Este blând, binevoitor, deloc îndărătnic şi are un suflet de curvă neclintită”. (Mihai BĂDESCU)