La data de 16 Septembrie 2000 a încetat din viaţă poetul Ioan Alexandru (Ion Şandor). Volume: “Viaţa deocamdată”, “Infernul discutabil”, “Vămile pustiei”, “Imne”.
După 1989 s-a implicat în politică, înscriindu-se în Partidul Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat, pe listele căruia a fost ales deputat şi apoi senator; (n. 25 decembrie 1941).
Ioan Alexandru a fost un poet, filolog, publicist, eseist, traducător și om politic român. Este considerat cel mai însemnat poet religios al României de după cel de-al Doilea Război Mondial, iar unii critici l-au apreciat ca fiind unul din continuatorii curentului "autohtonist" în poezia românească. A luat parte la Revoluția Română din 1989 și, în continuare, s-a numărat printre fondatorii Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat și a fost vicepreședinte al acestuia. A fost ales deputat în Camera Deputaților (1990-1992) și senator de Arad (1992-1996).
S-a născut în noaptea de 25 decembrie 1941 (Crăciun) în localitatea Topa Mică, din județul Cluj.
„Întâmplarea a fost să fie în noaptea de Crăciun. Mama, ostenită de pregătirea sărbătorilor, a trebuit să se despovăreze și nu m-a trecut în acte ca să nu mă îmbătrânească cu un an de cinci zile. Așa că apar în acte la 1 ianuarie.“
Își petrece copilăria în satul natal (dar și la Berind, unde era „mama bătrână Todosia”), despre care va nota mai târziu destul de multe amintiri, reflecții, meditații etc. „Pot să spun că întreaga mea copilărie este legănată de tradiția teribilă a Transivaniei, a unui sat, aș putea spune ancestral, de dealuri ce premerg Munții Apuseni, cu oameni viguroși, păstrători de tradiție și rânduieli. [...] Satul transilvan, cu toată austeritatea și sacralitatea lui, este o permanență în scrisul meu. Când am plecat de acolo am avut sentimentul că am plecat din rai și așa a fost. Până când am înjghebat familia în care am regăsit acel rai, într-o altă formă, satul a rămas nucleul existenței mele.”
Încă din perioada studiilor liceale este cunoscut în mediile literare clujene și citește la cenaclurile literare de aici. Este perioada în care îl va cunoaște pe Lucian Blaga:
„Mi-l amintesc pe liceanul de la „G. Barițiu” de prin 1959 citind cu vocea gravă și avântată în fața câtorva redactori entuziasmați ai revistei „Steaua”. Îmi rămâne foarte vie în minte și ziua de primăvară în care am sunat pur și simplu, alături de Liviu Petrescu și Ion Papuc, la ușa lui Lucian Blaga, care ne-a întâmpinat cu ochii lui de pe vremuri din Istoria lui G. Călinescu, poftindu-ne, cu simplitate, să-i trecem pragul (au urmat apoi, în câmpul pe-atunci apropiat de casa poetului, lecturile noastre emoționante din poemele ediției definitive din 1942).
În 1960 debutează cu poezia Floarea mea în revista „Tribuna” din Cluj. Poezia este semnată: Ioan Alexandru, elev.
Debutează editorial cu volumul „Cum să vă spun“, semnat Ion Alexandru; prefață de Mihai Beniuc, prezentare grafică: Mihai Vulcănescu, Editura pentru Literatură, București, 74 p. Cronicile literare apărute în majoritatea revistelor literare consemnează apariția unui nou poet. „La Mihai Beniuc m-am dus cu manuscrisul primei mele cărți întâi pentru că este un mare poet transilvan și simțeam acest lucru, apoi pentru că era președintele Uniunii Scriitorilor și eu eram un necunoscut nu tocmai bine văzut în Clujul din care a trebuit să plec și știam cuvântul lui are greutate, cum a și avut, în sensul că m-am putut statornici într-un loc să-mi văd de carte și scris. Beniuc m-a ajutat să reintru la Facultate și mi-a scris prefața cărții fără să mă cunoască.” (Ioan Alexandru, „A fi poet înseamnă a lua în grija ta totul, tot ce ființează într-o patrie”).
În același an devine membru al Uniunii Scriitorilor și se căsătorește cu Ulvine-Grete Spitz (act de căsătorie nr. 6 din 1964, Sfatul Popular al comunei Sâncraiul Almașului, județul Sălaj).
Tot în 1964 citește la Cenaclul „Nicolae Labiș” un amplu ciclu de poeme (în ședința din 13 octombrie), publicat, apoi, în revista „Luceafărul” (nr. 22 din 23 octombrie).
În 1965 i-a apărut volumul „Viața deocamdată“, publicat de Editura Tineretului din București.
Face parte din grupul de tineri scriitori care, în perioada 8-13 mai, a participat la întâlniri literare în Dobrogea. Din acest grup mai făceau parte Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ion Gheorghe, Violeta Zamfirescu, Ileana Mălăncioiu și Florența Albu.
În decembrie 1966 și-a schimbat numele din Ioan Șandor în Ioan Alexandru (Decizia nr. 219747/834 din 28 decembrie 1966).
Este anul în care, călătorind spre mănăstirile din Moldova, împreună cu George Bălan, Putna, Sihăstria („unde vrem să-l vedem pe părintele Cleopa”) se oprește și la Mănăstirea Rohia, loc de care va rămâne permanent legat. Îl cunoaște pe Justinian Chira, starețul Mănăstirii Rohia, de care va rămâne apropiat și cu care va întreține o bogată corespondență (publicată în volum la Baia Mare în anul 2001).
n 1968 termină studiile universitare la Universitatea din București, fiind reținut asistent, la Catedra Eminescu. Modalitatea de lucru nu era comună pentru activitatea de seminar din universitățile românești, tânărul asistent introducând un stil în care lucrul pe text era esențial. „Facem o strofă, două pe seminar, cu încetinitorul. Încercăm toate implicațiile pe care Eminescu le-a închis în versurile sale. Deci o lectură pe text la modul cel mai științific posibil. Facem două - trei poezii pe an. Mergem foarte încet întrucât trebuie ca studenții să-și însușească o metodă de a lucra pe text, acordându-i dreptul suveran pe care acesta și-l proclamă. Textele sunt grele de înțelesuri și trebuie să venim cu mare răbdare și smerenie spre ele pentru a le pune în lumină sensurile. Vremea de a vorbi global cred că a cam trecut. Pe plan mondial lumea începe să acorde textului mai mare importanță. Să lăsăm textul să vorbească. Cred că o mare problemă în lumea științifică de azi este aceea de a lăsa firea lucrurilor să spună, creația poetică fiind ea însăși un fruct natural al firii omului.”(,,Patria, Poetul, Eminescu, Blaga“, interviu de C. Coroiu.
În paralel (aproape în clandestinitate, „în podul Universității”) făcea cu studenții, care doreau acest lucru, interpretări din Biblie, studii ebraice etc. Și-a perfecționat cunoașterea limbii ebraice la Ierusalim.
Este bursier la Universitatea din Freiburg, unde audiază cursurile lui Martin Heidegger și este interesat de filosofie.
Aprofundează opera lui Hölderlin, este tot mai mult interesat de cultura vechii Elade și imnografia orientală. „Hölderlin m-a însoțit în drumul meu spre Elada și pilda lui a fost fecundă pentru mine. Experiența cărturărească, întâlnirea cu Elada și Orientul, pe care le-am străbătut în ceea ce socot necesar mie, egalează întrucâtva experiența copilăriei mele sănătoase și minunate din sat.”
Se află la studii la Universitatea din Aachen – Philosophisches Institut. De aici face mai multe călătorii (Paris, Basel etc.). În martie călătorește la Constantinopol și vizitează Biserica Sfânta Sofia. Este de remarcat apetitul deosebit pentru călătorii al poetului, ca semn al unei neistovite dorințe de cunoaștere.
Este preocupat de scrierea „Imnelor”; având deja un plan clar al primului volum, după cum reiese dintr-o scrisoare către Justinian Chira, trimisă în luna septembrie din Paris. „Am un plan de viitor deja făcut care cuprinde 307 titluri de Imnuri lirice. Un titlu este Rohia. Dacă voi trăi să le pot împlini aceste trei sute de imnuri datoria vieții mele va fi încheiată. Imnuri lungi în care să fie redeșteptate toate frumusețile Cosmosului în lumina Învierii, neamul și graiul și părinții, așa cum au făcut marii poeți ai altor neamuri, Dante, ori Roman Melodul, ori Eminescu, Coșbuc și Blaga la noi.”
În ancheta revistei „Argeș” (nr. 12) – Cărțile deceniului – volumele „Vina“ și „Infernul discutabil“ sunt considerate cărți ale deceniului de către Nicolae Balotă, Mircea lorgulescu, Dan Cristea, Eugen Barbu, Al. Ivasiuc, Radu Boureanu, Gh. Tomozei.
În septembrie 1971 a făcut o călătorie la Ierusalim.
În 1973 obține Doctoratul în Filologie cu teza „Patria la Pindar și Eminescu“, susținută la Universitatea din București; conducător științific: Zoe Dumitrescu-Bușulenga.
Îi apare volumul „Imnele Bucuriei“ la Editura Cartea Românească.
În 1976 i se publică volumul „Imnele Transilvaniei“, la Editura „Cartea Românească“ (Bun de tipar 31.03.1976; tiraj 6500 exemplare broșate). Volumul are dedicația: „Părinților mei Ioan și Valeria”.
Sunt antologate poezii din volumele „Cum să vă spun“, „Viața deocamdată“, „Infernul discutabil“, „Vămile Pustiei“, „Imnele Bucuriei“, „Imnele Transilvaniei“.
În 1977 la Editura „Albatros“ a apărut volumul antologic „Imne“, cu un cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Antologia cuprinde selecții din volumele „Cum să vă spun“, „Viața deocamdată“, „Infernul discutabil“, „Vămile Pustiei“, „Imnele Bucuriei“, „Imnele Transilvaniei“.
În 1985 îi apare volumul „Imnele Putnei“, la Editura „Cartea Românească“. În toamna aceluiași an se află la Heidelberg, ca bursier Humboldt, „străduitor în biblioteca Universității, ce împlinește 6 veacuri, pe malul Neckar-ului cântat de poet în cunoscutul său imn”. („Jurnal de poet“).
În 1987, la Tokio, primește „Medalia de aur”, conferită unui mare poet creștin.
n 1989, pe 21 Decembrie, participă la manifestațiile revoluționare din București. „Socot că lupta pe care am dus-o ca poet să-mi scot cărțile creștine într-o perioadă atee, a fost tot o luptă! Însă nu a fost așa de deschisă și nu s-a putut manifesta în sfera politicului, dar, după, Revoluție, dreptul de-a fi atât de deschis în Parlament mi l-am obținut în noaptea de 21 Decembrie '89, când mi-am luat rămas bun de la soție și copii – a venit și soția mea cu mine la manifestație, a stat o vreme, a plâns că o las singură cu cinci copii, întrucât se trăgea! Deci m-am despărțit de soție, care mi-a spus: „dacă așa îți este soarta, Dumnezeu să fie cu tine, eu merg acasă la copii!” Eu am rămas acolo în stradă. Fără să îmi dau seama a fost o noapte hotărâtoare, care a schimbat soarta României! Sunt fericit în vecii-vecilor că în noaptea de 21 Decembrie '89, când s-a hotărât soarta – și încă erau la putere dictatorii, pentru că abia pe data de 22 Decembrie (după vreo 30 și ceva de ore) au plecat – am luat parte la manifestația din Piața Universității și am fost martor la evenimentele de acolo, cu o cruce în mână, cu Sfânta Scriptură și cu Icoana Mântuitorului. Le țineam predici soldaților să nu omoare! Nu era nici un preot din păcate acolo! Sau cel puțin eu nu am văzut. Și m-au întrebat – lângă trupurile cu sânge vărsat pe caldarâm, lângă Universitate – „Ești popă?”, pentru că făceam rugăciune! Zic, „Da, sunt popă!”, „Hai, domnule părinte!”. Atunci se lăsau jos, iar eu făceam slujbe noaptea, acolo pe sângele vărsat. A doua zi s-a schimbat soarta României! După ce a fugit Ceaușescu, am ajuns la Televiziune, apoi m-am întors acasă. În seara aceea s-a înființat, în casa mea, Partidul Național Creștin Țărănesc.” (Emil Șimăndan, „Dialoguri cu Ioan Alexandru“, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001)
Pe 8 aprilie 1990, seara, a vorbit în Catedrala mitropolitană din Timișoara, numind Timișoara „Ierusalimul neamului românesc”. A participat și Mitropolitul Nicolae Corneanu.
Este ales deputat de Hunedoara în Parlamentul României.
În 1991 publică volumul „Bat clopotele în Ardeal“, Editura Făt-Frumos, București, o fascinantă carte despre sat și copilărie.
În 1992 este ales senator de Arad în Parlamentul României.
Pe 16 septembrie 2000, poetul se stinge din viață la Bonn. Este adus în țară cu un avion militar, datorită interesului manifestat de Președintele țării. Dar nici Uniunea Scriitorilor (deși Ioan Alexandru era membru al Uniunii Scriitorilor și a fost și în conducerea Uniunii), nici Parlamentul României (deși a fost parlamentar) nu s-au interesat de înmormântarea poetului. Sicriul nu a fost depus la Uniunea Scriitorilor, la Palatul Parlamentului sau la Patriarhie, ci a fost adus un timp la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, dar n-a putut să-și doarmă somnul de veci nici aici. Prin grija lui Bartolomeu Anania a fost înmormântat, în cele din urmă, la Mănăstirea Nicula. Sicriul a străbătut țara într-o ultimă călătorie, prin plaiurile pe care le-a cântat în Imne, spre inima Transilvaniei, cu un popas mai lung de reculegere în Catedrala din Alba Iulia.
Citește și:
0 Comentarii