Cum e mai bine? Daniel Turcea sau Daniel-Ilie Turcea? Întrebarea pare minoră, mai ales când e vorba de același autor, dar îi poate încurca pe viitorii istorici literari și autori de dicționare. În fișele întocmite de fosta Securitate, găsim „Daniel-Ilie Turcea”. Autorul și-a semnat poemele risipite în reviste sau în cele două cărți din timpul vieții doar „Daniel Turcea”. Așa îl regăsim și-n toate dicționarele. Doar sora sa, Lucia Turcea, în seria de autor de la Editura „Doxologia” ori în cartea sa de amintiri, „Urme în veșnicie”, folosește „Daniel-Ilie”. Trecem, astfel, peste voința autorului. Ce-ar fi fost dacă Matei Eminescu l-ar fi editat pe fratele său sub numele de Mihail Eminovici?! Să nu ne împiedicăm, însă, în prenume. Iată ce aduce nou Lucia Turcia, după apariția monografiei „Daniel Turcea”, de Paula Sabău.
„Era un copil de o frumusețe rară: avea părul blond, ondulat natural și ochii albastru-verzui”
Aflăm că tatăl poetului s-a născut la Pitești, la 16 septembrie 1916, și va lucra ca economist, iar mama sa, Maria, era născută la Poiana, Câmpina, la 29 februarie 1912. Se vor cunoaște la Târgu Jiu, unde fuseseră repartizați, așa explicându-se ca loc de naștere acest oraș pentru poet. Dar familia va face diligențele necesare pentru a reveni la Pitești, în casa surorii tatălui, pe strada Fântânii, unde poetul va copilări și își va face studiile (până la admiterea Facultatea de Arhitectură, după un bacalaureat cu 10), dar unde va reveni în vacanțe și în weekend (practic, toată viața, până la cei 33 de ani, va avea domiciliul stabil la Pitești, în rest fiind flotant).
Citește și Stavru Tarasov, cursant al Şcolii Normale din Câmpulung Muscel
„Era un copil de o frumusețe rară: avea părul blond, ondulat natural și ochii albastru-verzui, extrem de inteligenți și vioi”, își amintește sora sa în 2013, în volumul „Urme în veșnicie”. Va începe să vorbească abia la trei ani, fiind o fire retrasă. Avea totuși prieteni în școală, precum piteștenii Radu Vișineanu, Ion Rotaru, Cristian Ionescu, Nucu Comănescu, Lucian Cioată, Gh. Pantelie și Bebe Teodorescu. Deși mama îi era profesoară de matematică, „nu era favorizat în niciun fel, se învăța foarte mult și nu exista sistemul pregătirilor particulare” (Ion Rotaru). Același prieten își amintește că „era apreciat în mod deosebit la literatură de eminentul profesor Aman care, împreună cu profesorul Morțun (matematică), au fost singurii cooptați pentru a preda la Institutul de Învățământ superior din Pitești, înființat în 1963”. Dar era scutit la orele de sport, spune Radu Vișineanu, din cauza constituției firave și a astmului.
Debutează încă din studenție, cu volumul de versuri „Entropia”, în 1970. Alături de prietenii săi Dumitru Țepeneag, Virgil Mazilescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru, Turcea e recunoscut ca fondator al onirismului, un refugiu față de politica oficială. Dar Daniel Turcea merge mai departe. Descoperă și se afundă în misticism. Duce o viață boemă, refuză să se angajeze, dă examen la Facultatea de Teologie din Sibiu, dar i se refuză înmatricularea.
Duhovnicul său era părintele Arsenie Papacioc
La „Cireșica”, unde mergea însoțit de pictorul piteștean Gheorghe Pantelie (fratele său, Ion Pantilie, poate depune mărturie), Sorin Dumitrescu și Horia Bernea îl porecliseră „Daniel cel nou”. Nu bea, „existența lui era de sfânt” (Gh. Pantelie). Până la urmă, se mută la Mănăstirea Cernica, unde continuă să scrie versuri și cugetări mistice, mai ales în urma unui vis premonitoriu. Duhovnicul său era părintele Arsenie Papacioc, dar purta discuții îndeosebi cu părintele Arsenie Boca, părintele Sofian Boghiu, poetul Ioan Alexandru, Nicolae Steinhardt, Ilarion Argatu și pictorul Paul Gherasim. Călugării de la Mănăstirea Cernica îl numeau „fratele nostru”, își mai amintea regretatul pictor Gh. Pantelie.
Sora sa, Lucia Turcea, a donat, în 2004, toate manuscrisele poetului Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Teofan. Lor li s-a adăugat și preotul Sever Negrescu. Așa au apărut, până în prezent, prin grija celor trei, sub numele de Daniel-Ilie Turcea, la Editura „Doxologia”, patru volume: „Epifania, cele din urmă poeme de dragoste creștină” (2011), „Urme în veșnicie” (2013), „Duhovnicul” (2016) și „A respira veșnicia”, volum de versuri-cugetări (2017). Din care desprindem, chiar la întâmplare, fragmentul:
„Iată, piatra nu-ncetează să casă – se spune - / până nu ajunge ca un bătrân în pragul morții,/ iar și iar,/ și fața lui e clipă nemișcată,/ vis împietrit!/ Apoi se desfac milenii ce încep să risipească/ piatra în adânc și viața,/ nenumăratele file/ și-un vierme pururi nesătul așteaptă,/ un prânz de care nu-l putem lipsi!”
Firește, Daniel Turcea nu putea publica atunci asemenea gânduri-rânduri. Iar Securitatea știa ea de ce-l urmărea pe cel mai blând dintre români!
Citește și Dirijorul Tiberiu Oprea, premiul I la vioară, alături de Alexandru Tomescu
0 Comentarii