Web Analytics

Cutremurul în cincinale

de | 7.03.2012 22:34 | Opinii

”Avem bani. Am avut în fiecare an cât ne-a trebuit pentru consolidarea blocurilor afectate de cutremurul de acum 35 de ani.”
Ce frumos! Ce bine! Dacă au fost bani, înseamnă că s-au reparat toate clădirile cu risc de prăbușire și scăpați de această grijă, nu ne mai rămân decât amintirile dramatice și frica pentru un viitor cataclism. Ceea ce e destul de mult, dar ne ajută totuși să ne liniștim și să ne concentrăm atenția și resursele pentru o altă eventualitate.
Că avem și am avut totdeauna destule fonduri pentru treaba asta, ne-o declară chiar un înalt responsabil, bineînțeles oficial, din Ministerul Turismului și Dezvoltării, aflat acolo de pe vremea doamnei Elena Udrea, poate și mai dinainte. Dar nu e decât o poveste care nu este bună nici de adormit copiii. Și ei simt că bau-baul stă la pândă…
*
Din cinci în cinci ani, la zi fixă, suntem cutremurați de marile cutremuri de pe 4 martie 1977. Din zece în zece ani, suntem zguduiți și mai tare. După care se dă totul uitării. Televiziunile, ziarele, își numără banii. Și caută alt subiect. Evenimentul s-a văzut bine. Dar noi cu ce ne-am ales? Autoritățile ce au învățat? S-au apucat de ceva?
Uităm. Că și uitarea e scrisă în legile omenești, cum ne spune cântecul. Instinctul nostru de conservare. Ne vom mai aduce aminte peste cinci ani. Peste zece. Dacă va mai avea cine…
*
Locuiam într-un bloc turn, pe vatra fostului sat Papucești, desființat și rebotezat Trivale. Pe marginea pădurii. Ea în vale, noi pe coastă. Cine va fi vuvuit mai tare în noaptea aceea? Am văzut a doua zi nenumărați copaci scoși din rădăcini. Parcă se mai zbăteau încă pe pământ ca niste ființe fantastice rănite, pe care le părăsea sufletul.
Blocul cu zece etaje, turnat din beton armat, a fost construit prin glisare de la rădăcina până la moț. Putea să fie considerat o adevărată cazemată invulnerabilă. Și totuși pereții au crăpat ca un dovleac cu care dai de pământ. Studiile de fezabilitate au fost făcute de mântuială? Nu a fost respectat procesul, rețetele de pregătire a betonului? S-au sustras materiale? S-a lucrat neglijent și incompetent? Ce au făcut inginerii și maiștri? Dar diriginții de șantier care trebuiau să supravegheze lucrările din partea beneficiarului? Urmau să se facă niște cercetări. Ba chiar se pregătea un proces în justiție. Dar totul s-a stins ca un firav foc de paie.
*
A fost o noapte de groază. Petrecută în stradă. La numai câțiva kilometri de Petrochimie, unde se aflau în rezervoare gaze mai periculoase decât cele folosite in Primul Război Mondial. Am văzut oameni care purtau măști. Alții care le-ar fi folosit dacă ar fi avut. Sus la munte, cu cel puțini 400 de metri deasupra noastră, lacul de acumulare al hidrocentralei de pe Argeș, cu peste o jumătate de milard de metri cubi de apă. Dacă ar fi cedat barajul, am fi fost măturați cu totul. Ca și cum n-ar fi fost deajuns, nu prea departe, Cernobâlul nostru, Institutul de Reactori Nucleari Energetici, singurul loc din țară unde se producea combustibil de uraniu. N-ar fi trebuit mai mult de o fisură în reactorul atomic…
Nu am așteptat să fim evacuați. Apartamentele erau de nelocuit. Crăpături  mari în pereții de rezistență, în planșee, grinzi deplasate, uși strâmbe. Nu au fost puține apartamentele cu goluri imense în pereții exteriori, între cele două straturi de tencuială, uneori umplute cu saci de hârtie și alte ambalaje, gunoaie de tot felul. Ne-am mutat fiecare pe unde am putut, pe la rude, pe la prieteni, unii la țară, pe timpul reparațiilor. Niciunul dintre acele blocuri nu poartă bulina roșie. Dacă nu greșesc, în tot orașul nostru nu există decât o singură clădire care poartă așa ceva, cu toate că Colegiul Național I.C. Brătianu este gata să cadă în brânci și alte clădiri la fel.
*
A fost și acesta un prilej de imagine pentru puterea dictatorială. Televiziunile îi urmăreau printre ruine, chiar se vârau printre dărâmături cu poruncile pe buze. Cădeau ordine salvatorilor, militarilor, muncitorilor, voluntarilor, peste capul celor care conduceau operațiunea. Se pricepeau la toate. Cum a fost și în timpul catastrofei de la combinatul petrochimic din Pitești, unde directorul, inginerul Sava Costache, unul dintre cei mai buni specialiști din țară, văzând cum se încurcă lucrurile, a îndrăznit să i se adreseze marii doamne: ”Lăsați-ne pe noi să facem ce trebuie, ne pricepem mai bine!”. N-a lipsit prea mult ca pentru această îndrăzneală să înfunde pușcăria. Oricum, a fost agățat la o întreprindere de pajiști. Să semene iarbă… Unde s-a ruinat rapid…
*
Dar nu putem să trecem cu vederea că a existat o mobilizare extraordinară pentru scoaterea victimelor de sub dărâmături, acordarea primului ajutor și intervențiile în spitale. În afară de forțele angajate, sute de voluntari au contribuit, chiar riscându-și viața, la limitarea dezastrului. Nu putem să nu facem o comparație cu actualii conducători de țară, cum s-au manifestat ei în timpul inundațiilor și înzăpezirii…
*
De câte ori vine vorba, într-un fel sau altul, de nerealizări, se dă vina pe moștenirea grea a trecutului, pe criză, pe lipsa de bani. Dar iată că pentru consolidarea blocurilor au existat și există banii necesați. Numai că cele mai multe dintre aceste clădiri nu au fost consolidate decât printr-o bulină roșie care avertizează pericolul de prăbușire. Chiar vedem cum se transformă în ruine sub ochii noștri. Înăuntru, oameni! În pericol, chiar și trecătorii de pe stradă! Nu e vorba numai de țurțurii de gheață și de valurile de zăpadă, ci de tencuieli, de cărămizi, de bucăți de betoane desprinse din acoperiș, din pereți, de peste tot.
Pic cu pic, până n-o mai rămâne nimic!…

Prof. Marin Ioniţă

 

Articol scris de Jurnalul de Arges

Distribuie!

0 Comentarii