Cum era văzut Ion C. Brătianu de către Eminescu (III)

Brătianu avansează, în contrapartidă, favoruri economice pentru Austro Ungaria

Şi pentru că, într-adevăr, ruşii pun condiţii zdrobitoare, în ciuda ajutorului dat de români în câştigarea războiului cu turcii, politica externă a României se orientează către Austro-Ungaria. La 16/28 martie 1878, I.C. Brătianu este la Viena, pentru a prezenta contelui Andrassy poziţia României faţă de Basarabia şi a solicita un eventual sprijin austriac. Brătianu avansează, în contrapartidă, şi o serie de favoruri economice pentru Austro-Ungaria, fapt taxat de Eminescu, la 25 martie, ca o lipsă de demnitate, poetul neadmiţând noile „concesiuni economice”. Culmea era că I.C. Brătianu fusese categoric împotriva încheierii Convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria. La 29 iunie 1872, I.C. Brătianu combătea, de la tribuna Adunării Deputaţilor, Convenţia comercială cu Austro-Ungaria, pe motiv că aceasta acorda supuşilor Austro-Ungariei drepturi civile şi protecţie, în sensul că nu mai plăteau vamă, iar mulţi străini puteau trece sub protecţia austro-ungară. Un avantaj era totuşi: se oferea României „tratamentul” ţării celei mai favorizate, putând exporta liber cereale. La 30 iunie, votându-se această convenţie, I.C. Brătianu, alături de A.G. Golescu şi M. Kogălniceanu, demisionează din Adunarea Deputaţilor!! Era în opoziţie. Peste 6 ani, deţinând puterea, Brătianu va merge cu cedările mai departe, din raţiuni de stat. Pe scurt, concesiile nu erau făcute de plăcere, ci de nevoie, pentru ca România să aibă un aliat la Vest, dacă Imperiul Ţarist ne păcălise crunt, luându-ne Basarabia şi oferindu-ne, drept recompensă, luată de la turci, Dobrogea.

Dar pentru că presa fidelă îl prezenta pe Ion C. Brătianu ca pe un mare luptător pentru unitate naţională, Eminescu descoperă că nici în privinţa Ardealului nu sunt speranţe: „D. Brătianu urăşte în realitate şi Ardealul şi pe ardeleni. Când hârtiile lui Vodă Cuza vor vedea lumina, se va vedea ce sentimente duşmăneşti avea d. Brătianu în contra ardelenilor, cum era în înţelegere cu revoluţionarii unguri de la 1848 pentru uniunea Transilvaniei cu Ungaria şi trădarea elementului român pe mâni maghiare”. Trebuie spus că Eminescu era total nedrept în această chestiune. „Hârtiile” lui Cuza au văzut, până la urmă, lumina tiparului, dar nici vorbă despre vreo „trădare” a lui Brătianu. Dimpotrivă, Dumitru Brătianu s-a aflat, în 1848, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, alături de revoluţionarii ardeleni. De altfel, Eminescu nici nu recunoştea vreun merit Brătienilor în Revoluţia de la 1848, părându-i rău (cum se poate citi într-un articol de la 18 mai 1879) că „în zadar N. Bălcescu, Eliade Rădulescu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, Cont. Negri, Ch. Tell şi ceilalţi inauguratori ai epocii noastre moderne…” au pus la dispoziţia „prăvăliei bizantine” a lui I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti „o armă puternică: fraza liberală şi patriotică”.

„Cestiunea art. 7 din Constituţie”

La sfârşitul lunii noiembrie 1878, I.C. Brătianu face o nouă remaniere guvernamentală, cea mai importantă schimbare fiind aceea a lui Kogălniceanu (înlocuit la Externe cu Ioan Câmpineanu). „D. Brătianu apăru în fruntea unui nou cabinet, însemnat prin lipsa lui de însemnătate – ironizează Eminescu. D. prim-ministru Brătianu a citit în amândouă Adunările un fel de program care zice tot atât de puţin ca şi numele noilor săi colegi, căci din nimic nimic nu iese”. Gazetarul „Timpului” subliniază că Brătianu declanşează ceea ce s-a numit „dansul miniştrilor”, schimbând ministru după ministru. De pildă, în prima sa guvernare, a schimbat 6 miniştri de Război, 5 de Interne etc. De ce apar aceste înlocuiri succesive o spune tot Eminescu: „A satisface îndestul de repede nerăbdarea tuturor nulităţilor marelui partid”.
Deplângând înlocuirea lui Kogălniceanu, la 23 ianuarie 1879, Eminescu scrie amarnic: „Doi ani şi mai bine d. Kogălniceanu a fost sufletul Cabinetului Brătianu; astăzi ministrul abia demisionat e numit în coloanele «Românului» hoţ şi trădător. (…) Dacă nu l-au dat în judecata Curţii de Casaţie (…) ce sunt atunci d-nii Rosetti şi Brătianu, foştii săi colegi? Nu sunt complici deopotrivă condamnabili?”.

Dar o nouă problemă se iveşte la orizont, la sfârşitul anului 1878 şi începutul anului 1879, când au loc dezbateri în Adunarea Deputaţilor şi Senat pentru modificarea art. 7 din Constituţie privind acordarea de drepturi politice evreilor. La 3 martie 1879, Eminescu îl critică pe Brătianu pentru că, în discursul ţinut în Parlament pe tema art. 7, nu a lămurit deloc lucrurile, în timp ce un C.A. Rosetti pierdea timpul pe la curţile europene. Eminescu avansează şi ipoteza că, din cauza art. 7, liberalii roşii ar putea cădea de la guvernare chiar în acel an! Gazetarul se gândeşte şi la… moştenirea pe care Brătianu ar lăsa-o. Una dezastruoasă, răspunde singur Eminescu, precizând: „Ţara c-o poziţie nedefinită în cestiunea Orientului, nici dependentă, nici independentă, cu cestiunea evreilor mai arzătoare decât oricând, cu un război făcut în zadar, cu Basarabia pierdută”. Poetul îşi imaginează şi ce s-ar întâmpla dacă liberalii ar mai rămâne la putere un an sau doi (mai rămân 9 ani! – n.n.): „Nu ne va rămâne altceva decât să ne luăm în spate ceea ce ne va fi rămas şi să schimbăm America de lângă Dunăre pentru America de peste Ocean”!!! Surprinzătoare soluţie! Emigrarea! Parcă Eminescu ar fi scris în anul 2021!
(va urma)
Jean Dumitraşcu

Citește și Cum era văzut Ion C. Brătianu de către Eminescu (I)

Citește și Cum era văzut Ion C. Brătianu de către Eminescu (II)