Război peste tot

Prigoana pe care guvernul liberal o declanşează împotriva conservatorilor este privită cu luciditate de către poet, considerând-o total neavenită în contextul condiţiilor externe de atunci: „Nu este nici vremea unei crize de cabinet. «Hannibal ante portas». Poate că e atât de clar că în vremi extraordinare nu sunt de recomandat nici reforme organice cari să taie în carne vie şi că legi fundamentale sunt totdeauna rezultatul păcii în afară, în care un organism social să poată suferi o criză internă”. Eminescu condamnă guvernul pentru că, în timp ce la graniţe aveam război, liberalii doreau să-i bage pe conservatori în puşcărie. Nu-i momentul, strigă Eminescu. „Hannibal ante portas!” 

La 23 decembrie 1876, Senatul votează o moţiune de protest împotriva unor prevederi din Constituţia Turciei cu privire la România. I.C. Brătianu declară: „Midhat Paşa voieşte azi să realizeze acele idei efemere, pe care le putea realiza Turcia numai în acele secole când individualitatea naţionalităţilor nu era destul de dezvoltată. Astăzi acele individualităţi sunt dezvoltate într-un grad superior Imperiului Otoman”. O observaţie corectă, cu care Eminescu este de acord (în articolul său din 5 ianuarie 1877, „Conflictul cu Turcia”, din „Curierul de Iaşi”). Pe de altă parte, poetul salutase, încă din vara anului 1876, încheierea convenţiei comerciale cu Rusia (în urma pledoariei din Adunarea Deputaţilor a premierului Brătianu), în baza căreia trupele ţariste puteau trece prin ţara noastră, convenţie văzută ca un act ce demonstra că România încerca să se emancipeze de sub tutela Turciei. Mai târziu, gazetarul va condamna această convenţie, considerată baza cedărilor care au urmat.

Poziția lui Eminescu față de Războiul de Independență

S-a vorbit mult despre poziţia lui Eminescu faţă de Războiul de Independenţă, dar nu trebuie neglijat faptul că odată cu independenţa am pierdut Basarabia încă o dată, din păcate. O asemenea pierdere nu putea fi acceptabilă pentru un ardent patriot şi naţionalist precum Eminescu. Vinovat nu putea fi decât premierul I.C. Brătianu, pe care nu l-a iertat niciodată tocmai din această cauză. În ce priveşte războiul ca atare, lucrurile sunt mai nuanţate decât par la prima vedere.

Astfel, într-o notă de subsol, reproducând un articol din „România liberă” din 11 august 1877, Eminescu scrie: „Acele griji (faţă de soarta armatei noastre -n.n.) s-ar fi născut în urma unor articole de fond ale «Românului» prin care se arată că n-ar exista nici un fel de înţelegere definitivă între guvernul imperial rusesc şi cel român în privirea cooperării armatei române”. Şi dacă „România liberă” laudă demersul lui I.C. Brătianu pe lângă ruşi în vederea cooperării dintre cele două armate, Eminescu deplânge întârzierea acestui demers, în condiţiile în care îşi face griji, la rându-i, pentru fratele său, Matei Eminovici, care lupta, în Divizia a IV-a de pe frontul din Balcani, ca sublocotenent. De altfel, gazetarul de la „Curierul de Iaşi” dedică un articol special, „Divizia a patra” (la 12 octombrie 1877), soldaţilor moldoveni, printre care era şi fratele său, care luptau la Plevna (Matei este şi decorat pentru merite deosebite în luptele de la Plevna şi Smârdan). Gazetarul mai speră ca această divizie să nu fie de tot slăbită din cauza tributului de sânge…

Când începe clar să se vadă că turcii pierd războiul, Eminescu ridică patetic problema Basarabiei, înţelegând că ruşii vor căuta să o preia în contul victoriei. La 3 ianuarie 1878, poetul scrie un articol dur împotriva lui Kogălniceanu, C.A. Rosetti şi I.C. Brătianu (ultimul era şi ministru de Război), pentru că aşteptau bunăvoinţa ruşilor, fără a cere urgent un tratat, până la încheierea războiului: „Dacă dar România nu va ieşi din acest răzbel cu nici un avantagiu, sau cu avantagiuri disproporţionale cu riscurile şi cheltuielile sale, responsabilitatea va privi pe aceşti miniştri inepţi şi slugarnici, care nu au ştiut a vorbi şi a stipula în numele unui popor liber şi stăpân pe sine”. Eminescu e furios pentru că nu este ascultat şi trist pentru că nu poate face nimic: „E o adevărată nenorocire, mai scrie în august 1878, de-a prevedea tot şi de-a nu putea împiedica nimic”. Vinovat nu putea fi decât Brătianu. La 12 ianuarie 1880, revenind asupra pierderii Basarabiei, invocând mărturisirile lui Kogălniceanu, poetul nostru conchide: „Cele mai bune şi mai ieftine servicii pe cari un om le putea face vrodată Rusiei le-a făcut d. Ioan Brătianu”.

Ce a însemnat Războiul de Independenţă pentru România o spune însuşi I.C. Brătianu, la 18 ianuarie 1878, în faţa Parlamentului: „România, fară să fi avut muniţiuni de rezbel, nici mantale, nici intendenţă, nici serviciu de spitale, nici nimic, a pus deodată o armată atât de numeroasă pe picior de rezbel şi le-a făcut toate într-un moment şi cu mijloace atât de restrânse, fară nici un împrumut, într-o stare financiară din cele mai grele… Poporul român în întregul său şi-a făcut datoria”.

Pentru Eminescu lucrurile stau cu totul altfel: liberalii nu-şi pot asuma vreun merit pentru Războiul de Independenţă: „Partidul liberal-internaţional de la noi n-a avut decât foloasele, nicidecum meritele”. Dacă ar fi fost, în schimb, conservatorii la putere, cu ocazia declanşării războiului, ce s-ar fi întâmplat, întreabă Eminescu. „Aveam la Piteşti una republică. Prezident d. I. Brătianu. Aveam la Ploieşti o a doua republică. Prezident Stan Popescu. La Mizil a treia republică. Prezident E. Carada”. Şi asta din cauza „revoluţionarilor de profesie”.
(va urma)
Jean Dumitraşcu

Citește și Cum era văzut Ion C. Brătianu de către Eminescu (I)