Crăciunul căminarilor

de | 29.12.2011 16:55 | Opinii

Am avut de ales: căminul de bătrâni, căminul de copii, spitalul sau pușcăria.
Pragul penitenciarului nu l-am călcat niciodată-o lună de arest în beciul securității  și o bătaie bună îmi este de ajuns. Iar când aud cuvântul spital se cutremură carnea pe mine și îmi zvâcnesc venele în care mi s-au făcut mii de injecții și perfuzii. Așa că apuc spre căminul de bătrâni. Veniți cu noi, va fi pentru dv. o experiență interesantă, îmi spune inițiatorul grupului de vizitatori cu cadouri de Crăciun. Este… Mă așez lângă un bătrân pe marginea patului. Prima întrebare mi-o pune el:
– Tu de când eşti aici?
– Nu sunt de aici.
Pare foarte nemulțumit. Nu înțelege ce e cu mine acolo dacă nu fac parte dintre ei. Și  mai face un efort, evident este un efort, să  afle:
– Dar de unde?
– De la mine de acasă!
Însă nici așa ceva nu înțelege. Probabil pentru el nu mai există noțiunea de acasă. Sau vrea să o uite. Își pierde orice interes și nu mai are altă preocupare decât să sugă din covrigul pe care l-a primit.
– Dl. colonel a făcut parte din detașamentul care a construit drumul Transfăgărășanului, îmi spune însoţitorul.
– D-le colonel… Nu mă aude… nu mă vede. A intrat într-o lume a lui unde nu mai pătrunde nimic din afară. Am fost unul din reporterii șantierului care a construit sistemul hidroenergetic de pe Argeș și drumul din Munții Făgărașului. Îi povestesc câte ceva însoțitorului. Colonelul ciulește urechile ca un batrân cal de cavalerie scos la reformă când aude goarna regimentului. Mirosul de dinamită, detonarea explozibilului, prăvălirea stâncilor, comenzile scurte, soldații suspendați în frânghii, îl cheamă, desigur, în acel trecut îndepărtat, care se destramă ca un vis. A uitat până și covrigul nesupt între buze.
Mă mut la vecinul său:
– Tu cine eşti?
– Însoțitorul mă prezintă drept un autor care chiar a lansat un fel de roman la târgul de carte din București.
– Păi, cum? Tu nu ești batrân?
– Ba sunt….
– Și atunci? Asta e mirarea lui.
Curioasă, se apropie o tânără din grupul nostru, poetă cu multe premii. Imortalizează momentul cu aparatul de fotografiat și se așează alături să asculte discuția. Iar bătrânul îşi îndreaptă toată atenția asupra ei:
– Dar tu a cui ești? A lui Georgel, a Minodorei?
– O confundă cu nepoatele lui care nu au mai trecut pe aici de multă vreme, mă lămurește însoțitorul.
– Irina sau Maria? Te-ai măritat? Mai ești elevă?
– Ia, dă-mi mâna!
Îi urmărește cu degetul liniile din palmă.
– Ai viață lungă și ai noroc…
Și se apleacă și o sărută în podul palmei. Și intră în muțenia lui. Poeta îmi arată imaginea în aparatul de fotografiat. Amândoi pe marginea patului. Care este el? Care sunt eu?
Și toti ceilalți caută în pungi precum caii în traistele cu ovăz și o doamnă, care poate să fie asistenta șefă, ne atrage atenția să nu le dăm prea mult de mâncare, că se scapă pe ei…
Dar cum să-i oprim? Deocamdată sunt spălați, au rufe curate, cearșafurile sunt albe pe paturi, miroase frumos la ei.
Ciudat este că au  totuși o fereală față de grupul nostru. Ne simt străini, ne consideră veniți din afară în lumea lor. Şi cam așa și este.
Îi  privim ca într-o menajerie. Numai pe mine mă acceptă. Sunt gata să mă ia drept unul de-al lor. Și se putea să fie chiar așa. Odată chiar începusem să îmi adun actele pentru un dosar… se putea să fiu pe patul ăsta sau pe patul ăla. Să-i întreb pe vizitatorii cu daruri de Crăciun: ”Tu eşti Ionuț? Tu ești Andrei? Tu eşti Mara?” –  nepoții mei. Sau să cred că ei sunt ultimi mei elevi sau studenți: Adrian, Cristina, Carmen, Mădălina, Ioana, Ella, Bianca, Teodora, Cezar, Bogdan, Andreea…  ”Ați venit cu colindatul?” Mere, nuci, portocale… covrigi…”. Domn, Domn să-înălțăm, domn domn să-nălțăm… ”Mara?, Cătălina? Dă-mi palma! Ai talent! O să ajungi cineva în viață!”… și o sărut în palmă. Și mă duc, mă tot duc în lumea aia care nu este a lor…

Prof. Marin Ioniţă

Distribuie!

Articol scris de Jurnalul de Arges

Abonează-te la newsletter!

Trimitem un newsletter pe zi, dimineața, cu știrile din ziua anterioară.

* indicates required

0 Comentarii