Marin Ioniță: Te-ai născut într-un televizor? Te întreb pentru că prea te identifici cu emisiunile pe care le creezi. Când şi cum ţi-ai descoperit această vocaţie? Ai avut nevoie să te perfecţionezi? Este pentru tine o povară sisifică? Iar şi iar de la început, nu exasperezi? Meserie? Pasiune? O faci în folosul cuiva? O faci ca să te afirmi?
Denisa Popescu: Cred că, înainte de a mă naște în televizor, am locuit într-o oglindă. Aveam vreo trei ani și-mi făcea o plăcere nebună să mă așez pe un scăunel, în fața oglinzii mari și vechi, moștenite de generații, singură în cameră, și să inventez povești. Mi le spuneam mie, cu voce tare, dar aveam impresia că mă ascultă o lume întreagă. Aceasta este una dintre cele mai îndepărtate amintiri. Pe ecranul televizorului, mă simt ca acasă. Nimic împovărător, dimpotrivă. Se duce pe pustie tot ce mi-a amărât ziua. Nu știu dacă e meserie în adevăratul înțeles al cuvântului. Este un fel de a fi, pe care mă bucur să-l împărtășesc. Sigur că valorizarea celor din jur mă motivează în plus. Dar, dincolo de toate, să fiu în lume așa ține de personalitatea mea.
M.I.: Te-ai născut dintr-o himeră? Dintr-un vis? Dintr-o fantezie? Dintr-o zână sau zeiţă dintre ielele care joacă în poiene şi iau minţile oamenilor? Te întreb pentru că prea pari nepământeană, venită din altă lume. Parcă ai pluti peste oameni şi evenimente, dăruind şi binecuvântând…
D.P.: Sunteți mult prea generos. Aerul fantastic, dacă există, mi-l împrumută cei alături de care trăiesc. Altminteri, am și eu fragilitățile mele, umbrele, neajunsurile și spaimele pe care încerc să le țin la distanță. Nu eu sunt cea care binecuvântează, eu sunt cea care se lasă binecuvântată. Și, credeți-mă, e mult mai bine, chiar mai comod, darul este mai mare.
M.I.: Te-ai născut dintr-o carte? Te întreb nu pentru că lucrezi într-o mare bibliotecă, ci pentru că în rafturile acestui templu se găsesc şi volumele tale de poezie, ca şi în inimile cititorilor. Ajută-mă, te rog, să te cunosc şi să te prezint şi pe această cale, cu câteva citate din opera ta!
D.P.: Vă voi scrie aici câteva versuri, definitorii pentru cine consider eu că sunt acum, versuri din cartea pe care tocmai am terminat-o și pe care am botezat-o „47”. Este vârsta pe care-am împlinit-o. Și sunt 47 de poeme între coperte. Iată: „Și cum trece ea, Anna Karenina,/ Prin mânăstirile cerului ca printre miei,/ Hiene din lut se ascut și iau urma misterului./ O dor pașii, o doare mai tot,/ Că sunt lupi, coioți, arhondari./ Sufletul gol se lasă-n țărână,/ Cu ochii deschiși, cu ochi foarte mari./ Anna Karenina e-o mână de aburi,/ Din care-au venit să rupă șacali.”
M.I.: Ai fost născută de o vestală? Te întreb pentru că prea te identifici cu o fiinţă predestinată să menţină nestins focul sacru al culturii în această comunitate. Vernisaje, lansări de carte, prezentări de scriitori, de artişti, de academicieni, de savanţi. Îi ajuţi pe spectatori şi cititori să dezlege misterele creaţiei. Chiar când te întreci cu elogiile, ştii să minţi frumos. Cât te costă treaba asta? În afară de timp, ce mai cheltuieşti? Cum te recuperezi?
D.P.: Este adevărat că se întâmplă să și mint frumos, încurajator. Nu cred însă că păcatul e atât de mare. Oamenii au nevoie să fie mângâiați, să li se spună că merită să facă în continuare eforturi. Pe de altă parte, entuziasmul acesta trebuie să fie măsurat. Nu toți sunt chemați, deși pentru toți există o cale. Cum mă recuperez după ce-am dat de la mine, din mine? În intimitate, citind, scriind, odihnindu-mă pur și simplu, lăsând viața cu detaliile ei să pună la loc părțile lipsă.
M.I.: Te-ai născut în van? Ai sentimentul zădărniciei? Al risipei neadunate? Angoase? Depresii? Înstrăinare de sine? Cauţi patima şi taina iubirii? Te iubeşti pe tine? Poţi să dăruieşti iubire? Erotism? Dragoste nedeterminată?
D.P.: Sentimentul zădărniciei nu-l mai am, l-am avut. Nu căutasem însă suficient în mine. Mă raportam prea mult la lume, la rumoarea ei. Depresiile mele sunt mai degrabă tristeți obișnuite, care vin și pleacă precum păsările migratoare. Au legătură cu viața, nu cu mine în mod special. Deși mă doare teribil să văd cât de puțin prețuită este la noi valoarea, cum este pus la zid respectul, câtă atenție se acordă imposturii. Marile mele tristeți din zona aceasta vin. Despre taina iubirii și despre patimă spun mai multe poemele mele. Citiți, rogu-vă, printre rânduri.
(Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii