# Convorbiri neconvenţionale
# Ați venit pe ape, într-un coș de papură smolită, ca Moise din Biblie?
– Am venit pe lume pe ape, dar călare pe un buștean. Pe Râul Doamnei. Cel plin de legende. Între maluri cum nu sunt altele pe Pământ. Între stâncile în care cuibăresc Corbii de Piatră – mister încă nedezlegat de știință – și Râpa Galbenă devenită „Grota Partizanilor”, ultimul cuib de rezistență al „Haiducilor Muscelului”, care luptau împotriva comunismului. Pe sub umbra muntelui care adăpostește biserica rupestră, cel mai vechi lăcaș de cult săpat în piatră, poate chiar din timpuri preistorice.
# Nu este un merit al dumneavoastră! Nimeni nu poate să-și aleagă timpul, locul și părinții unde și din care să vină pe lume!
– Se înțelege. Dar dacă aș fi putut să aleg, aș fi refuzat să mă nasc altundeva!
# Dar cum rămâne cu bușteanul?
– Pe vremea aceea încă se mai practica plutitul sălbatic pe Râul Doamnei, adică se da drumul la bușteni să fie duși de apă la vale. Eu eram unul dintre băieții care se agățau sau se cățărau pe ei. Era toată lumea a mea. Câte o dată, se mai rostogoleau cu mine, mai mă dădeau la fund, mă puneau chiar în pericol.
# Moise, în coșul lui de papură smolită, a fost pescuit de fiicele faraonului, aflate la scăldat, și dus la palat. Pe dumneavoastră ce v-a smuls din sălbăticia ignoranței ca să vă pună pe drumul devenirii intelectuale?
– Râul Doamnei nu e Nilul în care să facă baie fetele adolescente ale faraonului. Dar este populat cu tot ce și-a imaginat geniul popular: zâne, ursite, nimfe, rusalce, vârtoase, zmeoaice, iele… Duhuri bune și duhuri rele. Poate că o zână bună s-a îndurat de mine și m-a cules la sân.
# Și, ca să ieșim din această poveste fabuloasă…
– Chiar am venit pe lume pe ape. Dacă lumea se află dincolo de munții în care pășteam vitele prin poiene, umblam cu traista pe umăr, culegeam ciuperci și rășină de pe scoarța copacilor. Sunt născut și am copilărit la Poienărei, la capătul unui drum care nu mai ducea nicăieri. Primii pași în această lume, la școala generală din Corbi. Acolo am prins gustul învățăturii și am primit din senin porunca de a porni cât mai departe…
# Liceul la Curtea de Argeș. Cursuri postliceale. Meserie, brățară de aur. Tehnician cu pâinea asigurată. Apreciat. Casă, familie, copii… Dar deodată, student la vârsta profesorilor, în amfiteatre și laboratoare, cu colegi care ar fi putut să vă fie moștenitori… De ce?
– Niciodată nu m-am mulțumit cu satisfacții mărunte. Simțeam în mine un surplus de energie care rămânea nefolosit.
# Inginer de șantier. Fundații, zidărie, coșuri. Pelerină, cizme de cauciuc, vânturi, ploi, noroi. Promovat într-un atelier de proiectări. Și tot nu a fost de ajuns…
– Dacă vă referiți la activitatea mea de artist plastic, nu a fost o întâmplare. Nu m-a obligat nimeni. Simțeam așa, o chemare din afară și o pornire din mine…
# Și cum v-ați școlarizat?
– La început, mi-am fost ucenic eu mie. Copil de-abia ridicat în picioare, eram fascinat de ramurile pomului de sub fereastră, de florile de gheață de pe geam, de frunze, de petale, de gâze, de garduri, de case, de oameni, de animale… Cu cărbunii scoși din vatră, m-am apucat să desenez pe pereții albi de var tot ce vedeam și îmi închipuiam. Mult mai târziu, a venit timpul documentării și al uceniciei cu meșteri vestiți.
# Un hobby satisfăcut.
– Nu știu dacă am talent, dar mă stăpânește pasiunea. Pentru șantiere sunt bătrân, planșeta nu mai e de mine, dar în arta plastică întineresc. Iar pe cei peste 50 de copii pe care îi învăț eu acum alfabetul picturii, îi simt mai mult colegi ai mei de joacă.
(Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii