Înscris în Lista Monumentelor Istorice drept ansamblu, ruină şi parc, situl Sân Nicoară de la Curtea de Argeș se reduce aparent la ruina bisericii situată pe un bot de deal cu o altitudine de circa 448 metri mărginit către nord de valea Schitului iar spre sud-sud-est de o altă vale, mai largă, unde se adună firele de apă în pârâul Doamnei, ce se varsă în râul Argeş. Valea pârâului Doamnei separă şi oraşul actual în două părţi distincte. Sân Nicoară domină terasa văii Argeşului unde se află curţile bisericii Sfântul Nicolae Domnesc, precum şi vechiul spital orăşenesc devenit Muzeul Curtea de Argeş, toate situate de cealaltă parte a drumului.
Arhitectul Nicolae Gabrielescu a făcut primele cercetări ale monumentului la 1886
În anul 1886, arhitectul Nicolae Gabrielescu a făcut primele cercetări ale monumentului însoţite, după o practică obişnuită a arhitecţilor până în zilele noastre, de dezgropare a zidurilor. Intervenţia lui Nicolae Gabrielescu fusese provocată de rapida şi grava degradare a monumentului, transformat în carieră de material de construcţie a locuitorilor. Din această pricină, în toamna anului 1868 s-a prăbuşit jumătatea estică a turnului. La 1882, pentru a face un contrafort la Sfântul Nicolae, epitropii de la biserica domnească au luat cărămidă din Sân Nicoară, ruinând bolta altarului şi zidurile laterale. În iarna 1885/1886, din cauza ploilor s-a mai prăbuşit un sfert din turn. În aceste împrejurări, la 1886 Nicolae Gabrielescu a intervenit adresându-se lui Dimitrie A. Sturdza, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii, care a acordat banii pentru consolidarea zidurilor, precedate de săpături pentru cercetarea necesară conservării a ceea ce se mai păstra. În broşura publicată despre lucrările sale, arhitectul punea în circulaţie, după mărturii locale, legenda potrivit căreia Sân Nicoară ar fi fost înălţată chiar în faţa bisericii domneşti, de soţia catolică a lui Negru Vodă, doamna Margareta, stârnind nemulţumirea boierilor şi furia domnului, ceea ce a dus la fuga celei vinovate şi înecarea ei într-un râu, de atunci numit al Doamnei. Conform unei tradiţii comune mai tuturor monumentelor noastre, de la Sân Nicoară un tunel ar fi făcut legătura cu biserica din vale, Sfântul Nicolae Domnesc şi curţile vecine. Tot după povestiri s-ar mai fi ştiut „cu siguranţă” că la biserica de la Sân Nicoară – al cărei hram ar fi fost Sfântul Nicolae – s-ar fi slujit până la 1730, după unii, sau 1820, după alţii, iar bătrânii trăitori către finele secolului al XIX-lea îşi mai aduceau aminte de zugrăvelile din bolta altarului şi de vremurile când clădirea mai avea un acoperiş. Studierea arhitecturală a zidurilor dezgropate a îngăduit arhitectului Gabrielescu să întocmească planurile şi să facă descrierea ruinei. De forma unei „basilici romanice”, biserica era cu o singură navă, lungă de 16 metri şi lată de 8,5, „proporţii obişnuite la romani”, terminată cu o absidă în arc de cerc şi nu semicirculară. Absida avea şi două absidiole, spre nord o firidă pentru proscomidie şi la sud diaconiconul. La apus un nartex peste care se înălţa un turn „foarte greoiu”. Nartexul era străbătut de două intrări, una de afară şi alta de trecere spre navă. Încă o uşă în partea de sud a navei permitea accesul direct în biserică. Iluminarea navei se făcea printr-o îngustă ferestruică în absidă, lată de 10 cm, şi poate încă una deasupra uşii de pe latura sudică. Biserica era acoperită de o boltă cilindrică divizată cu arcuri. La exterior, altarul avea o suită de firide adâncite circa 10 cm în zid. Arhitectul Gabrielescu remarca boltirea absidei altarului, după modelul edificiilor bizantine de la Atena, rosturile cărămizilor încrucişându-se ca o „frunză de ferigă” pe linia mediană. Nelămurită îi apărea arhitectului şi funcţia absidiolelor de la altar care nu coboară până la pardoseală, eventual putând fi folosite ca dulapuri. Absidiolele ar fi putut fi o reproducere a bisericilor cu nave laterale, similitudini pentru Sân Nicoară aflând la Santa Fosca din Torcello, Daphni de lângă Atena (secolul IX), Sfântul Nicomed de la Atena (secolul XI), unde ele serveau drept proscomidie şi diaconicon. Iluminarea slabă a bisericii doar prin ferestruica din altar s-ar putea datora funcţiei sale de capelă funerară a Bisericii Domneşti vecine. Analogii pentru această interpretare sunt semnalate la capela Sainte-Croix de la Mont-Majour (Arles), Saint-Saturnin (Franţa). Deşi arhitectului Nicolae Gabrielescu i se păreau fireşti comparaţii cu bisericile din Franţa şi Italia, concluzia sa este surprinzătoare: „însă din cercetările de mai sus am văzut că clădirea aceasta trebuie să fi avut altă întrebuinţare decât ca biserică şi apoi originea arhitecturii şi felul construcţiei ne împiedică a crede că era catolică”.
Săpăturile arheologice din anul 1920
Trecute cu vederea şi deloc menţionate, studiile şi săpăturile arhitectului Gabrielescu au fost urmate de acelea efectuate între 10 şi 16 septembrie 1920 de Virgil Drăghiceanu în cadrul şantierului de restaurare de la Sfântul Nicolae Domnesc. Aceste săpături, aflate sub patronajul Comisiunii Monumentelor Istorice, la acea dată prezidată de Dimitre Onciul, au avut o influenţă deloc neglijabilă asupra creerii unor convingeri persistente până astăzi privitoare la Sân Nicoară. „Şanţurile de explorare” săpate sub conducerea lui Virgil Drăghiceanu, deşi nu sunt marcate pe planul sumar publicat, par să fi fost orientate pe direcţia nord-sud şi să fi acoperit o bună parte din suprafaţa interioară a bisericii, dacă este să judecăm după mormintele descoperite. Majoritatea înmormântărilor se făcuseră în coșciuge de lemn de brad, unele cu fundul din blăni de 5 cm grosime, putrezite doar parţial. Din descrierea publicată, doar trei morminte, din nartex, par să fi avut osemintele păstrate in situ. La exterior, în dreapta şi stânga uşii de intrare, săpăturile au mai descoperit două sarcofage din lespezi de piatră, profanate. „În faţa porţii bisericii”, la interior şi exterior s-au mai găsit oseminte suprapuse până la adâncimea de 1,60 m, unde s-a dat de un craniu. Demn de menționat că deasupra stratului cu înmormântări, cam peste tot, s-a descoperit un nivel de arsură gros de circa 0,04 m. Şanţurile lui Virgil Drăghiceanu din 1920 au mai scos la iveală în naos, la circa jumătate de metru adâncime „urme sporadice de pardoseală de cărămizi. În „tindă” spre partea de nord sub pardoseală s-au găsit „urme de teracote”. La încă un metru adâncime de la pardoseală săpăturile au dat de un „pietriş betonat natural”. Nicio consemnare stratigrafică şi nicio determinare cronologică nu însoţeşte jurnalul săpăturilor lui Virgil Drăghiceanu. Singurul indiciu ar fi bumbii de tunică verzui, friabili, din mormântul 7, asemănători celor descoperiţi în mormântul 3 „Cavalerul Fleur de Lys” din biserica Sfântul Nicolae Domnesc. Mormântul „cavalerului cu floare de crin”, după denumirea propusă de autorul săpăturilor este încadrat de acesta între acelea ale tinerilor membri ai familiei domneşti, eventual din a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Cu ocazia desfăşurării marelui şantier de cercetare arheologică de la biserica Sfântul Nicolae Domnesc, Nicolae Constantinescu, conducătorul acestuia, a făcut şi câteva secţiuni la Sân Nicoară, rămase inedite, concluzia sa tinzând să plaseze biserica Sân Nicoară la cumpăna secolelor XV/XVI pe temeiul descoperirii, probabil într-o situaţie stratigrafică decisivă, a unei monede de la regele Ungariei Vladislav al II-lea Jagello (1490-1516). M.I.
0 Comentarii