Să ai la 97 de ani o memorie precum a unui elefant bătrân și să nu fi uitat nimic din tot ce ai făcut în viață după vârsta de 5 ani este un caz rarisim. Mai ales într-o perioadă în care Boala Alzheimer face ravagii la nivel mondial. Iată auzită din gura sa povestea unui pacient consultat cu câteva zile în urmă.
„M-am născut în anul 1928 și sunt oltean get-beget apărut pe lume într-o comună de mijloc, nici săracă, nici bogată. Am făcut doar patru clase primare, iar la 12 ani, de frica oilor pe care le duceam la păscut și pentru că nu-mi plăcea cartea, am plecat la București. Un neam de-al meu m-a dus la un stăpân care avea o prăvălie. La el dormeam, acolo ne dădea de mâncare la mai mulți băieți veniți de la țară. Ne învăța să facem costume de lux din stofă englezească de lână ca lumea, care se călca greu cu mașini vechi în care se punea jar. Umblam desculț, iar la tramvai mă agățam de un tampon din spate ca să nu plătesc.
Primul stăpân avea prăvălie pe Ștefan cel Mare. De aici m-am mutat pe Vasile Lascăr, la un negustor foarte cunoscut pe care-l chema Leon și unde am învățat bine croitorie în doi ani. Leon ăsta era cuminte rău. Aș mai fi rămas, dar am plecat trei ani în armată. Eram în București când americanii ne-au bombardat în 4 aprilie 1944.
La părinți am fost șase frați. Era cam sărăcie, așa că ai mei mi-au cumpărat o mașină de cusut Singer și m-am întors în satul natal. M-am însurat la 28 de ani cu o fată destul de bogată. Făceam croitorie, dar mergeam și la CAP, de la care iau o pensie de 1.800 și nu știu cât. Am un băiat care este preot, doi nepoți tot preoți și patru strănepoți, care sunt pe la școli. Am trăit sub Dej, Ceaușescu și Iliescu. Merg la biserică, dar la votări nu. De Ceaușescu, într-un fel, mi-a plăcut. Era sărăcie, dar lumea nu se înrăise ca astăzi. Am 97 de ani, … dar aș vrea să mai trăiesc!”
Dr. Viorel Pătraşcu
Citește și Bolnavi şi… bolnavi. Mergi la cabinet, nu te lua după net
0 Comentarii