În anul 1909 pe când se afla în plină ascensiune politică, Ion I. C. Brătianu avea să cunoască două momente aparte, diametral opuse, ce i-au marcat cariera, respectiv existenţa. La 11/24 ianuarie 1909 s-a realizat schimbarea la vârf în conducerea PNL, D. A. Sturdza, reprezentant al vechii generaţii lăsând loc celui în care se puneau îndreptăţite speranţe de propăşire a statului român. Spre finalul anului, în urma unui incident ce putea avea urmări tragice, entuziasmul a lăsat loc unor sentimente de compasiune şi de revoltă totodată. Într-o seară de început de iarnă, la 8 decembrie, pe când se întorcea spre casă după ce asistase la o şedinţă a senatului, liderul liberal a fost ţinta unui atentat. În faţa Şcolii de război, atacatorul a tras pe la spate de trei ori, rănindu-l în piept şi omoplat. Fără a-i periclita viaţa, cele două răni au necesitat operaţii.
Vinovatul se numea Gh. Jelea, după alte surse Gh. Stoenescu (Stoianovici) – Jaleca
Făptuitorul a fost urmărit de trecătorii martori la atentat, prins în dreptul hotelului Union şi predat unei secţii de poliţie. După unele aprecieri vinovatul se numea Gh. Jelea, după altele Gh. Stoenescu (Stoianovici) – Jaleca şi era lucrător la căile ferate. Conform propriilor afirmaţii el a urmărit să dea un exemplu, considerându-l vinovat pe prim-ministru de scumpirea traiului. Guvernul nu a întreprins vreo măsură excepţională precum starea de asediu. Anterior atentatului guvernul expulzase pe Christian Rakovski, iniţiatorul a numeroase manifestaţii socialiste în ţară. În PNL s-a stârnit o antipatie contra socialiştilor, actul criminal fiind considerat ca având legătură cu aceştia. Atentatorul a fost arestat şi judecat. El provenea dintr-o familie mixtă, tată bulgar şi mamă româncă, având un nivel redus de pregătire intelectuală. Procesul lui Gh. Stoenescu-Jelea s-a desfăşurat în luna mai 1910 şi a fost găsit vinovat de tentativă de omor cu premeditare. La aceasta a contribuit achiziţionarea în prealabil a unui pistol, arma cu care a efectuat atacul. Juraţii au decis maximum de pedeapsă: 20 de ani de muncă silnică.
Înscenare a Siguranţei sau atentat?
Până la vindecarea lui Ionel Brătianu funcţia de prim-ministru şi internele au fost preluate de M. Pherekyde, „omul cu mână de fier”. Pe fondul discursurilor cu opoziţia conservatoare, în Capitală au avut loc unele manifestaţii de stradă, dueluri şi insulte, fapte ce semnificau o agitare a vieţii politice. Asupra implicării altor persoane sau grupări politice în atentat au existat o serie de supoziţii vehiculându-se responsabilitatea unor străini de neam (bulgari anarhişti, evrei), sau a unor autohtoni (socialişti sau chiar conservatori). Până la stabilirea cu exactitate a sursei de anarhie, obiectivul urmărit prin posibila eliminare a prim-ministrului a cunoscut o însemnată variabilitate: de la destabilizarea economică şi înlăturarea PNL de la guvernare până la şubrezirea unităţii statului. Ulterior, s-a acceptat şi varianta unei înscenări a Siguranţei menită să ofere guvernului crearea condiţiilor necesare pentru înlăturarea mişcării muncitoreşti şi pentru suprimarea presei democratice. Reprezentând un fapt ieşit din comun, fără a fi însă singular în viaţa politică românească, atentatul a ridicat în mod firesc numeroase întrebări şi a stârnit o vie emoţie în rândul opiniei publice.
Reacţii populare la atentat
Prin voci ale reprezentanţilor diverselor categorii de populaţie societatea românească a reacţionat prompt, înfierând actul barbar. Numeroase telegrame şi scrisori de solidaritate cu omul politic i-au fost adresate în zilele imediat următoare, expresie a susţinerii liniei sale politice. Ele demonstrează popularitatea ridicată de care se bucura în rândul poporului, încrederea în justeţea obiectivelor urmărite şi în capacitatea de realizare a acestora. Generaţiile adulte îi acordau încredere lui Ion I. C. Brătianu prin raportare la măreţele fapte ale părintelui său, de a cărei realizare se legau obţinerea independenţei statului şi proclamarea regatului român. Gândurile bune, urările de însănătoşire grabnică şi îndemnurile pentru pedepsirea vinovaţilor răzbat deopotrivă din rândurile scrise atât de cunoscuţi ai omului politic, cât şi din cele ale unor cetăţeni români oarecare.
Proteste ale corpului didactic
O categorie profesională ce şi-a manifestat susţinerea cu persoana primului ministru a fost corpul didactic. Lucreţia şi Panaite Stan, de exemplu, învăţători din comuna Floreşti, judeţul Tutova îl asigurau pe 10 decembrie de faptul că „ne rugăm şi tremurăm pentru sănătatea «Aceluia» care întrupează în sine speranţa şi viitorul”. În numele şcolii, Băncii Populare „Siliştea”, obştii sătenilor şi cercului cultural din comuna Viişoara, judeţul Teleorman, institutorul C. Voiculescu transmitea şefului guvernului îndemnul: „Să luptaţi contra străinismului ce ne-a cotropit ţara şi neamul”. Mesaje au sosit şi din partea învăţătorilor Gr. Ciocâlteu din comuna Băileşti, judeţul Dolj şi Ilie Popescu din comuna Pietrari, judeţul Dâmboviţa. Ultimul având şi calitatea de preşedinte al cercului cultural anunţa că „înfierează cu indignare odiosul atentat”.
Reacția angajaţilor Căilor Ferate
Alte luări de poziţie s-au consemnat în rândurile unor angajaţi ai Căilor Ferate, instituţie în cadrul căreia lucrase atentatorul. S. Niţă, casier la CFR Călăraşi, era un fidel simpatizant al lui Ionel Brătianu şi al PNL, declarându-i în scrisoarea din 10 decembrie că „… în timpuri de grea primejdie pentru ţară aţi avut curajul a reda libertatea presei…”. Din Roşiorii de Vede, pe 13 decembrie 1909, şeful unei echipe de lucrători CFR îi destăinuia faptul că a avut ocazia de a-i vorbi când „aţi fost foarte tânăr” şi a „constatat că şi în Ecsălenţa voastră bate tot acelaşi suflet nobil” ca şi în „mult iubitul şi regretatul nostru părinte I. C. Brătianu, supranumit „tatăl săracilor””. O reacţie vehementă a avut Mihai Petrescu, funcţionar la gara CFR Câmpina în concepţia căruia intensitatea sentimentului patriotic era direct proporţională cu duritatea condamnării odiosului act. El nu concepea să existe un „adevărat român care să nu se revolte contra mişelescului atentat pornit din mâna unei mizerabile secte sociale anticreştine bulgaro-iudeice, pentru care mai cu seamă România, în ceea ce priveşte Bulgaria, a făcut mari jertfe”. Precizarea finală făcea referire la sacrificiile armatei române în războiul de independenţă purtat pe pământul vecinilor sud-dunăreni.
Mesaje de dincolo de Carpaţi
Atentatul împotriva lui Ion I. C. Brătianu a avut ecou şi dincolo de Carpaţi, în Transilvania, aflată încă sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar. Din Sibiu, la 12 decembrie 1909, Tăslăuanu, redactor la revista literară Luceafărul, se declara „impresionat de barbarul şi scârbosul atentat”. Animat de un admirabil spirit naţional, el ura omului politic „reînsănătoşire spre fericirea întregului neam românesc”. Pe fondul emoţional creat în sânul opiniei publice de acţiunea criminală, pe 20 decembrie 1909 a fost publicată legea împotriva sindicatelor sau „legea Orleanu”, prin care salariaţilor de stat (funcţionari şi muncitori) li se interzicea dreptul de asociaţie în organizaţii profesionale şi dreptul la grevă. Măsura era direct îndreptată împotriva mişcării socialiste urmărind limitarea activităţii acesteia. Ca urmare, acţiunile muncitoreşti cu caracter propagandistic erau atent monitorizate.(M.I.)
Sursa: historia.ro
0 Comentarii