Ana Simion s-a născut în anul 1920 în satul Slatina din comuna Nucşoara într-o familie ţărănească cu părinţi gospodari care dintotdeauna şi-au lucrat cu sârg bucata lor de pământ. Aparent o fată simplă care, ca atâtea altele înaintea sa, urma să-şi împlinească destinul cunoscut al vieţii la ţară şi anume munca ogorului şi creşterea animalelor vara, activităţile casnice precum ţesutul, împletitul iarna şi, în ordinea ancestrală a lucrurilor, căsătoria devreme şi creşterea copiilor, apoi a nepoţilor. O viaţă care se încadrează în tipicul rural românesc, cu nimic diferită în aspectele ei capitale de cele ale părinţilor, bunicilor sau străbunicilor. În anii copilăriei sale însă în răsărit aveau loc evenimente ce îi vor schimba destinul şi ei, şi nucşorenilor, dar şi tuturor românilor.
A fost colegă de clasă cu Toma Arnăuţoiu
Ideea lumii noi bazată pe lupta de clasă se plămădea în malaxorul bolşevic, exportul revoluţiei proletare era gândit şi pus în teorii, abandonat şi din nou adus în prim-planul obiectivelor măreţe ale lui Stalin. Ana Simion a învăţat carte de la cel care era reperul intelectual şi moral al satului, învăţătorul Ion Arnăuţoiu, tatăl lui Toma şi Petre Arnăuţoiu. A fost chiar colegă de clasă cu Toma. Ca mai toate fetele de la ţară, Ana s-a căsătorit de tânără, însă soţul dumneaei s-a speriat foarte tare când soţia i-a fost arestată şi a fugit de acasă după acest eveniment. Ana Simion şi-a amintit în urmă cu câţiva ani despre începuturile mişcării de rezistenţă anticomunistă în care a fost implicată, cam fără voia ei de către sora sa Marinica Chirca. În primăvara anului 1949, în timpul când se structura organizaţia şi erau recrutaţi oamenii din satele de la poalele munţilor, sora şi cumnatul său i-a adus pe partizani într-o noapte la părinţi acasă. Au venit mai multe persoane, între care şi colonelul Arsenescu, al cărui nume l-a aflat mai târziu. Acesta se dădea drept medic, iar la plecare i-a cerut tinerei gazde imperativ să jure că nu va pomeni nimic de întâlnirea cu ei. Bineînţeles că aceasta s-a conformat fiindcă „n-am mai putut de frică, am zis şi eu după el!”. Aşa a început cea mai grea perioadă din viaţa sa, dar şi a mai multor sute de locuitori din zona Nucşoarei, Corbilor şi Domneştilor. Pe băieţii din munţi i-a sprijinit în nenumărate rânduri, fiind unul dintre cele mai preţioase ajutoare, mai ales că locuinţa sa era într-o margine a satului, ferită de priviri indiscrete. Le făcea mâncare gătită şi le-o ducea într-un loc stabilit mai înainte, de multe ori le dădea mălai în saci de câte 50-60 de kilograme, pe care îl căra cu caii. Dar au fost şi situaţii în care, împinşi de foame, partizanii au lăsat la o parte precauţiile şi au coborât la casele gazdelor. Sora Anei, Marinica, le dădea de mâncare în beciul casei ca să nu îi vadă nimeni.
Respectul profund pe care îl purta familiei Arnăuţoiu a făcut-o să îşi ignore instinctul de conservare
Credinţa ei statornică şi de neclintit în Dumnezeu şi consecinţa imediată a acesteia – mila creştinească – a fost principalul motor care a făcut-o să treacă peste toate temerile şi să îi ajute cu devoţiune. Aceasta şi respectul profund pe care îl purta familiei Arnăuţoiu, celorlalţi învăţători şi preoţi au făcut-o să îşi ignore instinctul de conservare şi să păşească pe o cale plină de lacrimi. Ca în atâtea şi atâtea cazuri, căderea Anei Simion s-a produs prin trădare. Iuda umbla prin grădinile Nucşoarei fără să se ascundă. Într-o zi pe când era la câmp i-a făcut semne cu mâna unul dintre băieţii lui Chirca, cel poreclit Dezertorul, iar ea s-a dus spre acesta, speriată, crezând că s-a întâmplat ceva grav, poate cu unul dintre părinţi. Când a ajuns însă lângă el, a şi fost înşfăcată de câţiva securişti şi bătută cu un par ca să spună unde a ascuns un fugar, pe un anume Gheorghe Mămăligă. Într-adevăr, acesta fusese ascuns în podul cu fân, dar nu la ea, ci la sora sa, dar nu a putut recunoaşte nimic, nu a vrut să o aducă şi pe Marinica în mâinile acestor călăi. Mărturisirea despre acel prim contact cu securiştii e cutremurătoare: ,,M-au chinuit să spui şi n-am spus nimic. M-a luat în pădure, acolo aproape, cu paru’ m-a bătut… să spun unde e ăla, Gheorghe Mămăliga, că ăla l-a împuşcat pe Chirca. Cum era să spui, dacă spuneam unu, ăla îi spunea pe toţi şi-i omora din cauza mea pe toţi. Mor eu una singură şi nu spun nimic! Da’ n-am fost vinovată cum m-a chinuit ăştia…’’.
Deşi a încasat bătăi insuportabile, nu a spus nimic
După episodul mai sus menţionat, Ana a fost dusă la sediul Securităţii, la Câmpulung, unde calvarul a continuat: „M-a chinuit ce nu există, întinsă pe masă, cu cauciucu, cum are poliţaii ăştia; patru inşi era, stătea doi şi mânca şi doi venea, nu mă slăbea din bătaie, şoldurile mele acu e sparte, nu poate să-mi facă injecţii… M-a ajutat Dumnezeu, dacă n-am spus pe nimeni. M-a rugat cu bani, mamă, cu serviciu, că m-a bătut până când am căzut jos pe ciment şi m-a dus la un medic”. După aproape două săptămâni în care ancheta nu a făcut progrese şi tanti Ana nu le-a dat nicio informaţie, s-a schimbat procedura de anchetare. Cei patru torţionari au dispărut şi în locul lor a apărut într-o noapte pe la 12 un colonel care a invitat-o să ia loc pe scaun şi a deplâns starea în care se afla deţinuta, căci, „nu era să înfigi acu să nu fie negru”. Nici acest anchetator în cele din urmă nu a obţinut nimic, motiv pentru care i s-a dat drumul, cerându-i-se să raporteze imediat ce află ceva despre partizani. Odată ajunsă acasă a fost urmărită pas cu pas. Cu siguranţă că nu a respectat instrucţiunile, căci după un timp a fost din nou arestată şi supusă anchetei la Câmpulung Muscel. „Era apă în beci şi întuneric, eu singură mă mir de unde mai sunt, apă până la genunchi şi întuneric, ori că ţineai ochii deschişi ori că… şi un lacăt atât de parcă am omorât pe toţi oamenii de la noi din sat. Eram singură în beci şi tot n-am mâncat nimic”, a mai spus Ana Simion. Şi totuşi, ca şi în cazul Elisabetei Rizea, anchetatorii nu au reuşit s-o facă să vorbească deşi anchetele, interogatoriile şi persecuţiile au continuat.
M.I.
0 Comentarii