Piteştiul manelizat. La teatru, ca-n rată!

Luni seara, m-am dus şi eu la teatru împreună cu prietena mea. Poate n-o să credeţi, s-a umplut Sala Sindicatelor de  lume, ca să-l vadă pe Dan Puric în Sinucigaşul, alături de marii actori ai Naţionalului bucureştean. N-o să mă refer la spectacol.   Aşa cum era de aşteptat, excepţional, ci la faptul că am stat două ore şi jumătate cu haina, cu geanta şi cu umbrela în braţe,  având senzaţia de călătorie cu rata.  De fiecare dată, când aplaudam,  o făceam cu  multă precauţie,  nu cumva să-mi scape tot harnaşamentul pe jos. Ar fi trebuit să-mi las haina şi umbrela la garderobă. Care garderobă? Că a fost desfiinţată. Preţiosul spaţiu  destinat acesteia a fost închiriat la bingo. Într-un fel, bagajele pe care le-am ţinut în poală mi-au ţinut şi de cald, că în sală era un frig de-ţi clănţăneau dinţii. Vă daţi seama, bieţii actori… În altă ordine de idei, pe spectatorii din partea dreaptă a scenei îi pândeşte un real pericol. Tavanul stă să se prăbuşească,  pentru că este  vizibil îmbibat de apa de la ploaia  ce se infiltrează prin  acoperişul construit de comunişti. Şi nu de acum, şi astă-vară era la fel. Iar în sala de spectacol miroase a tutun de te trăzneşte! De la bingo. Acum vin şi întreb: unde se duc banii  din chiria de la bingo? Oare nu s-ar fi putut repara acoperişul cu aceşti bani? Oare nu se poate încălzi şi sala? Mai mult decât atât, biletele au costat de la 65 la 100 de lei noi, iar sala plină, de n-aveai loc să arunci un ac! În condiţiile în care, la Bucureşti, la Naţional, cel mai scump bilet costa 50 de lei, la acelaşi spectacol. Da, dar ei n-au bingo (sic!)
(Doina Teşu)