Evident că împlinirea a o sută de ani de la un eveniment, oricare ar fi el, reprezintă fără doar și poate un prilej de aniversare, de comemorare, de aducere în actualitate a dimensiunilor sale.
Ceea ce se întâmplă acum îmi amintește de o întâmplare pe care am auzit-o cu mai mult timp în urmă. Nea Vasile, personajul despre care vă voi povesti, împlinea optzeci de ani. De mai bine de douăzeci de ani era singur, dar nu se plângea nimănui. Copiii, doi băieți și o fată, îl vizitau rar, pe motiv că se descurcă. De data aceasta se hotărâseră să-i aniverseze octogenatul așa cum se cuvine, cu o masă mare, la care au chemat toate rudele, până la al patrulea neam. Peste o sută de oameni umplură curtea sa. Muzică, antren, voie bună. Majoritatea nu-i călcaseră curtea în viața lor. Nea Vasile stătea într-un colț, părăsit și de data aceasta de toți, preocupați de acest minunat prilej de reîntâlnire. Întrucât toate economiile sale de-o viață fuseseră cheltuite până la ultimul leu cu această mare aniversare, după nici trei săptămâni nea Vasile muri de supărare.
Ceea ce s-a dorit a fi un fapt de normalitate, marcarea a o sută de ani de la realizarea României Mari, s-a transformat încet, încet într-o sărbătoare plină de festivism, care chiar și pe Ceaușescu l-ar umple de invidie.
Oare dimensiunile evenimentelor din 1918, culminate cu recunoașterea internațională a aportului României la înfrângerea Puterilor Centrale, cât și voinței de unire a românilor aflați sub stăpânire străină nu implică azi mai multă decență?
Este România azi un stat independent și suveran care să-i poată sărbători așa cum se cuvine pe marii înaintași?
Este azi poporul român la fel de unit, așa cum a fost acum o sută de ani, în condițiile în care atunci trecuse prin momente cu adevărat tragice?
Se ridică actuala clasa politică la nivelul celei care acum o sută de ani a înfăptuit ”Marea Unire”?
Avem noi azi un singur lider politic care să ne ridice cât de cât la nivelul lui Ionel Brătianu?
Răspunsul este nu.
Singurele instituții care dau dovadă de seriozitate cât de cât sunt Biserica, Academia Română și Școala. În rest, suntem spectatorii unei operete triste, jucate de actori jalnici.
Prof. dr. Cornel Carp
0 Comentarii