I. Profesorul folosit şi pingelit
Ultimele pâlpâiri pe vatra examenelor. Peste care se va așterne din nou tăcerea. Până la anul pe vremea asta când vom avea din nou eșecuri și, printre ele, mari succese. Când ne vom întâlni din nou cu elevi performanți, cu medii mediocre, cu unități școlare în care niciun candidat nu a trecut de evaluări si bacalaureat. Când vom afla din nou cât se fac de vină guvernele, parlamentele, ministerele, școlile, profesorii, părinții, copiii și tot sistemul, mereu în tranziție.
Și vom găsi din nou țapul ispășitor pentru toate păcatele. Care poartă numele abstract de MOTIVAȚIE. Și care, în mod ciudat, acționează tocmai prin absența ei. Când lipsește MOTIVAȚIA, parcă ar lipsi Dumnezeu de la facerea lumii. Lipsa de motivație a autorităților politice și administrative, care sunt suprasolicitate de alte probleme. Lipsa de motivație a profesorilor cu salarii de mizerie, îmbrăcați în haine ponosite și cu pantofii pingeliți, spre sfidarea elevilor din familiile înstărite. Rușinea rușinilor când unii dascăli ajung să adune resturi din programul „laptele și cornul”. Profesori care se strecoară sfioși printre mașinile elevilor. Profesoare în veșminte scoase de la curățătorie sau cumpărate de la second hand, care trebuie să-și joace rolul în fața elevelor elegante în produse de firmă…
Și iată paradoxul: absolvenții de universitate cei mai buni nu sunt atrași de învățământ. Iar cei cuprinși în sistem îl abandonează. Își caută de lucru în diferite afaceri mai bănoase, deși, uneori, dubioase. Se înghesuie la concursuri pentru titularizări concurenți sub limita pregătirilor minimale, cu lucrări notate cu 3, cu 2 sau chiar cu 1.
O lipsă de motivație a dascălilor este și pasivitatea elevilor. Când vorbești la pereți, nu mai ai niciun chef să ții lecții de bună calitate. Iar la atitudinea asta de nepăsare se adaugă și lipsa de respect… Situație, bineînțeles, relativă. Există și elevi față de care te simți obligat să le oferi cât mai mult. Cu prețul eforturilor tale neplătite. Al nopților nedormite în care să rezolvi probleme, să anticipezi întrebări, să pregătești provocări. Și nu toți profesorii sunt umiliți. I-am întâlnit pe destui la volanul unor mașini care nu erau de ultim rang. Sunt cei care câștigă bine. Din meditații. Se înțelege. Neimpozabile.
Învățător. Profesor în preuniversitar. Lector. La catedră până la pensia întârziată. Fie-mi permis să cred că nu există multe alte profesii la fel de frumoase. Când 30 de perechi de ochi te învăluie în așteptare, când îți sunt sorbite vorbele, când la sfârșitul orei elevii sau studenții vor fi mai bogați măcar cu un sfârtoc, și asta de la tine, momentul este de-a dreptul sublim. Orice lecție bună se învecinează cu actul artistic. Rudă bună cu spectacolul de teatru, muzica, pictura, arhitectura, oratoria. Și, pe deasupra, neapărat om de știință.
Creatorii de destine. Creatorii de oameni. Cine are grijă de ei?
II Dacă tot murim…
Spuneți-i ideal. Spuneți-i spirit de căpătuială. Spuneți-i cum vreți, tot motivație este. Asta a fost, asta a rămas. Fără ea nu prea am exista în această formă.
Motivație. Nu a fost chiar începutul începuturilor. Înaintea ei a fost curiozitatea. Antropoidul care a vrut să știe, să afle, să cunoască. Curiozitatea l-a făcut să scormonească în realitate și să se pornească s-o cucerească. Și a văzut că este bine. Și de abia atunci, când a fost convins de avantaje, s-a motivat pe sine. Lucru care se poate vedea și azi. Mai ales în tânăra generație. Cei mai mulți elevi și studenți, dintre cei mai buni, învață ca să-și facă o bună pregătire profesională. Să-și asigure o viață cât mai ușoară. Să se integreze undeva în sistem de unde să câștige cât mai bine. Așa se și alege specialitatea. Vocația a rămas pe al doilea plan. Dar ai să găsești printre ei și unii care nu invață numai pentru note în catalog sau calificative în sesiuni. Roși de curiozitate, consumă timp și energie ca să acumuleze cât mai multe cunoștințe, fără să le fie imperios necesare. Dintre ei, se vor recruta marii intelectuali…
Și masa modestă în care se topesc ratații, mediocrii, comozii, dezinteresații și toți care trec prin școală „ca valiza prin gară”. Dacă pot, își cumpără bacalaureate, licențe, masterate, diplome, certificate, atestate. E plină lumea de ei… Nu vorbim aici de nealfabetizați. De neșcolarizați. De absenteiști. De parazitiști. De delicvenți. Subiectul e prea grav. Îl vom lua în discuție altă dată.
Motivația… Știu o fată de la colegiul economic „Teiuleanu”. Nu-i spun numele. Nici clasa. Nu sunt autorizat. Orfană de mică de ambii părinți. Crescută prin străini. Lovită ca de trăznet de o boală cumplită. Cancer osos. Începuse să i se macine scheletul. Internări. Implanturi. Transplanturi. Iradieri. Tratamente dure. Creștere încetinită. Fata maturizată în suferință. Învață. Trece clasă după clasă. Și scrie. Proză. Poezie. Eseu. Chiar un început de roman. Evadare? Fugă din coșmar? Chemare? Dicteu Divin? Artă pentru artă? Ce mai contează? Între timp a fost recuperată!
Copiii de la Așezământul Sfântul Andrei. SIDA. Ei știu care le este soarta, spune educatoarea. Și uneori mă întreabă: „De ce sa învățăm dacă tot murim?” Și trec peste această întrebare. Și se prind în joc. Și se pregătesc. Matematică, limba română, istorie, geografie, calculatoare. O fată pictează flori și fluturi. Alta rochii de mirese. Un băiat mașinuțe. Copila vrea să ajungă creatoare de modă. El, șofer de cursă lungă. Să străbată toate drumurile lumii. Poate că în speranța că va găsi undeva o oază sau o insulă unde nu se moare. Speranța este și ea o motivație….
Și nu poți să nu te gândești așa la copiii care bolesc fără boală, care zac sănătoși, care lasă să alunece timpul și viața pe lângă ei fără să le pese de viitor. Sau la cei care și mai rău, nu-și găsesc rostul și fericirea decât în alcool, în droguri, în excese de tot felul.
Când viața nu-ți este dăruită decât o singură dată, cine îți dă dreptul să n-o trăiești în chip de om?
(Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii