L-am admirat prima oară la cinema prin 1985-1986, întruchipând un tânăr neîntinat, aparent dezarmat, în fața unei societăți meschine, în filmul „Filip cel bun”. Îl admir acum ca învingător, solitar (și tocmai de aceea, neașteptat și fermecător), versus o clasă politică murdară, până la negru-tuci. Pur și simplu mi-aș dori ca la sfârșitul anului să îl admir la Cotroceni. Poate fi Mircea Diaconu „actorul care a ajuns președinte”? Dacă Ronald Reagan a putut în SUA și încă preț de două mandate, de ce nu ar putea și Mircea Diaconu în România? Iar argumentele în favoarea actorului argeșean născut la Vlădești și care tocmai a fost ales europarlamentar nu sunt deloc puține și deloc subțiri.
Înzestrat cu mare talent actoricesc, creativ, Mircea Diaconu ne-a cucerit, pe noi, românii, mai întâi ca actor plin de dezinvoltură și expresivitate. Tot ca actor, a fost și politician înainte de a fi politician. Rolul lui Brânzovenescu în „O scrisoare pierdută” sau cel de consilier de prim-ministru din „Ticăloșii” fiind greu de uitat.
Tot Mircea Diaconu a dovedit, și recenta campanie electorală e foarte palpabilă, că poate fi și un altfel de politician, cu discurs normal, non-violent, într-o perioadă în care violența limbajului politic a depășit orice limite. Mircea Diaconu este acel altceva pe care societatea românească îl așteaptă la vârf de mulți ani. Este intelectualul-actor care poate lua locul marinarului-jucător. Iar prin recentul procent de aproape 7%, cu care a bătut de unul singur partide cu pretenții, precum PMP și UDMR, a dovedit că are o cotă din ce în ce mai mare de încredere în rândul unui electorat plin de lehamite față de partidele preocupate exclusiv de polemici și de propriile interese.
Actor de top, Mircea Diaconu și-a atras simpatia a numeroși români pentru filmele și piesele de teatru în care a jucat. Iar acest val de simpatie s-a transferat și în cine-verite-ul de europarlamentar pe care se pregătește să-l joace. „Refuzat” de partid și de ANI, Mircea Diaconu și-a construit o imagine de candidat rupt de sistemul politic și capabil să lupte cu ajutorul populației pentru a învinge. Și deja a câștigat pe 25 mai o bătălie politică deloc ușoară.
Poate ajunge Mircea Diaconu de la Vlădești, un Ronald Reagan de România? Da, cu mai multe condiții. În primul rând să nu piardă bunul simț din gene, să nu își dilueze felul de a fi și de a vorbi, de dragul unei susțineri politice subiective. Paradoxal e faptul că Mircea Diaconu va avea nevoie de susținere politică, dacă se va hotărî să candideze în toamnă la funcția supremă în stat. Susținerea publică o are deja și perspectivele sunt din ce în ce mai bune.
În „Filantropica” lui Nae Caranfil, Mircea Diaconu s-a transformat dintr-un profesor ratat pe toate planurile într-un cerșetor profesionist „de elită”. În viața reală, transformarea din actor în politician i-a reușit până acum. Va reuși însă Mircea Diaconu să parcurgă drumul de la actor și europarlamentar, până la cel de președinte profesionist? Până acum, mingea e în terenul său.
Denis Grigorescu
0 Comentarii